ÎN DIALOG. Radu Teacă — Cristian Mandeal (continuare)

Ce înseamnă publicul și receptarea în ceea ce faceți?

Radu Teacă: Dintre toate artele, arhitectura este singura orientată către praxis, care poate fi folosită. De aici, publicul poate fi împărțit în două categorii: cea care folosește obiectul arhitectural și cea care îl privește, îl vizitează, dar nu trăiește și nu lucrează acolo.

Percepția celor două categorii poate fi diferită; în principiu cei din prima categorie, pe lângă evaluarea estetică, au și una practică, ce ține de dimensionarea elementelor (scări, uși, ferestre etc.), de funcționalitate (relații între spații, performanța instalațiilor etc.), cei din categoria a doua au o percepție a obiectului arhitectural care îl apropie de zona artei pure.

De fapt, ideea arhitecturii eliberate de funcțiune a fost reiterată de-a lungul timpului, fiind prezentă la Diderot, apoi la Ruskin și poate în forma cea mai spectaculoasă la Louis Kahn, care, atunci când Ansamblul Național de la Dhaka a fost inundat, a spus că „măcar acum este o ruină”, „aparține timpului”. Adică, arhitectura ca ruină își pierde caracterul de habitaclu, adăpost, rămânând doar Forma. Totul gravitează în jurul concepției că cea mai frumoasă parte a unei clădiri este ruina ei, idee ce vine din romantism și ajunge la Kahn ca alteritate a arhitecturii moderniste.

Dar nu trebuie uitat că au fost locuințe manifest cu mult înaintea timpului lor, care au fost abandonate pentru că propuneau un scenariu de locuire la care oamenii nu s-au putut adapta, și mă refer la exemple celebre precum Villa Savoye a lui Le Corbusier sau Casa Farnsworth a lui Mies. Poate și acum sunt case pe care oamenii preferă să le privească ca aspect sau ca demers arhitectural decât să trăiască în ele.

Pentru a avea o nișă de arhitectură de calitate este necesar ca pe lângă arhitecți capabili să slujească această artă să existe și o nișă de clienți cu educație, iscoditori, în ceea ce privește fenomenul arhitectural. Am putea spune că beneficiarul, oricare ar fi el, persoană fizică sau instituție, face parte din procesul de creație ca parte care trebuie să înțeleagă fenomenul, să îl susțină financiar și, de ce nu, să îl îmbogățească.

Cristian Mandeal: Muzicianul performer se adresează publicului. Este însăși rațiunea lui de a exista. De altfel activitatea muzicală profesionistă nu poate exista în afara triadei compozitor-interpret-public. Asta face ca prezența și reacția publicului să aibă un rol determinant în reușita întregului. Un public pasiv, amorf, rece îți poate ruina orice entuziasm preliminar. Interpretul se simte adeseori condiționat de răspunsurile pe care le primește din sală, iar asta se simte încă din momentul intrării pe scenă. La fel de depresivă poate fi și o sală majoritar goală. Se naște un sentiment de inutilitate pe care doar cu un mare efort de voință reușești să-l depășești. Sunt jalnice acele înregistrări al unor concerte derulate în timpul pandemiei. Privindu-le te năpădește sentimentul de ridicol și tragic penibil. Dar industria merge mai departe. Mai rău încă este cu telefoanele mobile. Îmi aduc aminte de un concert de la Copenhaga în care, chiar în finalul simfoniei a 9-a de Mahler, o pagină de sfârșit agonizant al vieții, a început să sune de neoprit un telefon din primul rând, chiar din spatele meu. Concertul era transmis în direct… Fără comentarii.

Revenind, comportamentul publicului, reacția lui pozitivă sunt elemente care fac parte directă din reușita concertului. Sala vie pe care o simți aproape fizic în spate te poate stimula într-o măsură uneori determinantă. Se naște un sentiment de parteneriat, o comunicare aproape colocvială. Facem cu toții parte din același ritual de oficiere a unui mister pe care îl descoperim împreună. Desigur, reacțiile publicului pot fi diferite de la o țară, un popor, o cultură la alta. Există un public mai reținut sau unul mai exuberant. Oricât de greu, trebuie să te obișnuiești.

Ce ați alege să fiți dacă ați avea ocazia să vă reconsiderați cariera: arhitect sau muzician? Vă inspiră universul muzicii în practica dvs. de arhitectură?

Radu Teacă: Din păcate, pe cea de muzician nu o pot alege pentru că îmi lipsește talentul, așa că tot arhitectura ar fi o soluție. Dar asta nu înseamnă că nu îmi rămâne statutul de ascultător, de consumator de muzică. Influența muzicii în procesul de concepție a proiectelor nu a fost în cazul meu niciodată direct, ci s-a manifestat mai degrabă ca un „însuflețitor”, un energizant menit să readucă la viață sufletul (spiritul, dacă o fi vorba de așa ceva) din moțăială.

Este foarte interesant cum la marii arhitecți precum Wright, care avea o preferință pentru Beethoven, sau Mies van der Rohe, care asculta operă, creațiile nu par a avea, la prima vedere, o legătură directă cu opțiunile muzicale și tind să cred că muzica acționează asupra noastră în zonele abisale, înaintea conceptului.

Cred că, în cazuri mai rare, există și piese muzicale care au avut o influență directă asupra mea în planul expresiei, când acestea sunt un manifest în ceea ce privește geometria, ordinea, sau când dau dovadă de o organicitate contagioasă.

Există lucrări sau compozitori față de care aveți o anumită distanță, de care nu v-ați apropiat sau cu care nu „rezonați”? Dar lucrări pe care v-ați dori să le interpretați și nu s-a întâmplat încă? 

Cristian Mandeal: Într-adevăr, anumite muzici mă lasă rece. Nu mă interesează muzica experimentală, exponenții de bază ai Școlii de la Darmstadt, muzica electronică, într-un cuvânt muzica care se sustrage legilor definitorii ale acestei arte, acelea de a comunica cu sens și coerență. Jocurile de efecte sonore exterioare le privesc doar ca posibilități de a fi introduse într-un parcurs muzical autentic, sau ca efecte sonore în coloanele de film. La fel și cu muzica statică, cea fără parcursivitate (o arhitectură nonspațială, dacă așa ceva există) sau cu cea repetitivă, în care unul sau două gesturi muzicale se învârt la infinit, fără direcție, fără destin, fără finalitate. Dar ceea ce în zilele noastre este important este faptul că muzica autentică își regăsește drumul în continuare. Astăzi cred că au fost depășite acele jalnice experimente ce au avut loc în urma ultimului război mondial, desigur și ca reflex al acestuia, și care au jucat un rol catastrofal în relația cu publicul. Apar acum din nou creații autentice, cu sens și forță, într-un fel de postmodernism rezumativ al tuturor experiențelor secolului trecut. Orice formă de artă este acceptabilă atâta vreme cât nu-și îndepărtează ,,beneficiarul’’, adică omul, atâta vreme cât mai are ceva de spus, ceva nou sau vechi, ceva cunoscut sau necunoscut, dar ceva care poate ține treaz interesul auditorului. Așa cum spuneam, rămân interesat de orice muzică nouă, oricât de îndrăzneață, de șocantă ar fi, cu unica condiție a unei autenticități estetice. 

Categoric mi-au rămas multe neîmpliniri, muzici la care am visat doar și pe care nu am avut ocazia sau posibilitatea să le realizez. Ar fi trebuit să trăiesc zece vieți. Există depozite uriașe muzicale foarte rar atinse pe care viața de concert fie le evită sau doar este incapabilă să le cuprindă în întregime. Pentru mine rămân nerealizate integralele Haydn sau Mozart, chiar și unele piese de Beethoven. La fel și cu marile oratorii de Bach. Apoi Wagner. În afară de Olandez, de Tannhäuser și de Lohengrin mi-au rămas tot restul operelor neatinse. Mă gândesc în special la Tristan și Isolda. M-ar fi interesat și operele lui Richard Strauss din care am dirijat doar cele șapte poeme și Simfonia Alpilor. Și atâtea minuni ale secolului XX. Mi-aș fi dorit o integrală Șostakovici. Am dirijat doar zece din cincisprezece. Și multe, multe altele… Poate în viața viitoare!

Ce pasiuni aveți în afara arhitecturii / muzicii?

Radu Teacă: Nu am foarte multe pasiuni în afara arhitecturii, dar, tot în relație cu aceasta, sunt atras de design. Mă fascinează exercițiul de a face schimbul de scară, care este solicitant, dar și spectaculos. Am făcut mai multe obiecte de design: scaune, canapele, mese, ceasuri promoționale, corpuri de iluminat, boxe audio, tejghele de bar, lavoare, grafică (felicitări, sigle) și nu numai. Păcat că industria din România nu are flexibilitatea și nici nevoia de a folosi concepte autohtone. Și, bineînțeles muzica, despre care am vorbit mai sus, care a fost și este un susținător în ceea ce fac și care nu m-a dezamăgit niciodată prin energia pe care mi-a dat-o. Ar mai fi și dorința de a citi pentru a-mi umple golurile foarte mari și plăcerea de a vedea câte un film bun.

Cristian Mandeal: Nu cred că mai am alte pasiuni. Poate plăceri. Îmi place să călătoresc, să șofez, uneori să grădinăresc, să bricolez sau să gătesc. Îmi place nisipul fierbinte, cerul senin și apa sărată. Îmi place tăcerea serilor de vară fierbinte întreruptă doar de greieri. Îmi plac filmul și teatrul. În tinerețe am devorat biblioteci, acum textele lungi mă obosesc. Îmi plac vizitele cu prieteni dragi, la ei sau la mine. Detest reuniunile cu lume multă, mai ales cele oficiale în care nu comunici autentic cu nimeni, detest restaurantele cu muzică amplificată, detest aglomerațiile urbane… Mă sperie interviurile.

Un sfat, un gând pentru tinerii creatori de azi.

Radu Teacă: Primul gând, și cred cel mai important pentru tinerii arhitecți, muzicieni și nu numai, este să-și salveze umanitatea. Revenirea la lectură mi se pare imperativă. Fiind și profesor, și deși reușind la atelier să facem proiecte bune, simt că transmiterea informațiilor de la noi, cadrele didactice, la generațiile de acum, s-a oprit. Este cumva deprimant. Abandonarea cititului, prin care de la semne abstracte creăm imagini, idei, situații, și apelarea exclusivă la imagine, diluează structura intelectuală, personalitatea și capacitatea de concentrare. În timp ce entități anorganice (ce țin de inteligența artificială) au o augmentare logaritmică, studenții, oamenii în general, în mare parte, suferă de un sedentarism cerebral. Cred că singurul lucru opozabil, dar și complementar inteligenței artificiale, care în câțiva ani va fi de mii de ori mai deșteaptă ca noi, este umanitatea/umanismul nostru. Studenții arhitecți trebuie să revină la studiul sistematic al perioadelor istoriei arhitecturii și al arhitecților reprezentativi. Trebuie înlocuită informația fragmentară, discreționară, haotică, cu o abordare holistică și coerentă a fenomenului arhitectural. În rest, tehnologia are și fațetele ei prietenoase, seducătoare prin programele care ne înlesnesc și ne ajută în proiectarea unor volume cu geometrii complexe. Imprimantele 3D întregesc și ele acest ajutor fertil în procesul de proiectare. Dar poate că și lejeritatea de a produce forme complexe generează o luptă pentru inedit ale cărei rezultate nu fac parte neapărat din sfera reușitelor în arhitectură.

Cristian Mandeal: E greu să dai sfaturi tinerilor în general. Mă rezum aici doar la tinerii dirijori. Adesea sfaturile, și odată cu acestea modelele, sunt prost primite. De fapt, datorită informației inflaționiste de astăzi, modelele s-au înmulțit atât de mult încât se anihilează reciproc. Se spune că nu există dirijat, ci doar dirijori, așa cum în artă nu există un adevăr absolut unic, ci doar adevăruri individuale. Comparațiile sunt nelimitate și produc derută. Cred că cel mai bun sfat pe care l-aș putea da este acela de a se căuta pe sine neîncetat, dar numai după formarea unei baze serioase, atât într-un spectru general larg al tuturor disciplinelor muzicale, cât și în dirijatul elementar. Tendința de a te expune prea devreme poate fi periculoasă. Viitorul trebuie construit pe un trecut și un prezent solid. Cu alte cuvinte, faza uceniciei cred că trebuie acceptată cu stoicism. A sări peste trepte poate duce la accidente, iar golurile acumulate te pot însoți până la sfârșitul vieții. 

Profilul unui dirijor cuprinde multe zone colaterale muzicii, diverse elemente chimice susceptibile în a intra în reacție. Există, desigur, un profil psihic caracteristic care însumează o serie de trăsături de caracter proprii tipului de lider. Nu insist, sunt cunoscute. La acestea se adaugă altele ținând de nivelul cultural general ridicat și în mod special cel de profil umanist, filozofia, simțul istorismului, sensibilitatea față de artele plastice și raportarea muzicii la culoare, simțul arhitectonic transmisibil în construcția operelor muzicale de largă respirație, cunoașterea mai multor limbi străine, interesul pentru psihologie, pedagogie și oratorie, sănătatea și forma fizică, iată doar câteva dintre elementele necesare pentru a intra într-o reacție pozitivă. Mă opresc aici. Spunea cineva: „Nu-mi da sfaturi, știu să greșesc și singur”.