Inginerul Aurel Ioanovici (n. 30 ianuarie 1888, București – m. 17 februarie 1957), București, o personalitate marcantă a României interbelice
Despre inginerul Aurel Ioanovici citisem anterior pentru teza de doctorat, în „Troica Amintirilor”, o lucrare importantă scrisă de fiul vitreg al acestuia, Gheorghe Jurgea-Negrilești, acolo unde descrie cu mult umor relația între ing. Aurel Ioanovici și arhitectul Alexandu Zaharia în momentul realizării proiectului casei primului ministru Gh. Tătărescu[2] – Vila Arethia și Gh. Tăttărescu din str. Polonă nr. 19, realizat în 1935. Proiectul, profund original la acea vreme, a fost realizat de echipa arhitecților Alexandru Zaharia – Ion Giurgea și construit de inginerul Aurel Ioanovici în 1935. Trebuie remarcat că, în cadrul proiectului vilei Tătărescu, a fost implicată și sculptorița Milița Pătrașcu, elevă a lui Constantin Brâncuși, care va realiza lucrări decorative de excepție. Inginerul constructor Aurel Ioanovici are, indiscutabil, meritul excepțional de fi realizat perfect ideile artistice atât ale arhitecților cât și a sculptoriței, un lucru remarcabil și, de multe ori, greu de atins în ziua de azi. La fel ca și colegul Emil Prager, inginerul Aurel Ioanovici va avea o relație exemplară cu arhitecții și oamenii artelor. A colaborat la realizarea proiectelor cu Alexandru Zaharia și Ion Giurgea, G.M.Cantacuzino, Horia Maicu, etc.
Descris de către fiul său ca „un om integru, fără acea șmechereală tipică oamenilor de afaceri”[3], inginerul Aurel Ioanovici este unul dintre cei mai importanți constructori ai României interbelice, în viziunea mea personală, poate al doilea după Emil Prager. A fost unul dintre cei mai apropriați colaboratori ai lui Anghel Saligny, inginer constructor, profesor universitar, inovator în tehnicile de beton armat, autor și coordonator al unor lucrări hidrotehnice, poduri, clădiri industriale și administrative de referință.[4] E considerat o figură majoră a ingineriei românești din prima jumătate a secolului XX, prin modul în care a impus standardul tehnic al betonului armat și a modernizat metodele de consolidare livrând lucrări care s-au comportat exemplar la cutremurele din 1940, 1977, 1986.
A fost format într-o serie de elită, alături de Ion A. Beles, Emil Prager, Nicolae Iliescu Brînceni, Henri Teodoru. A introdus în practica românească metode moderne: torcretare (1929), injecții de consolidare, fundări pe piloți Wolfsholtz; a realizat soluții originale de consolidare de teren (radier cu tuburi de oțel și injecții la 3–4 atm). Inginerii constructori îi păstrează un profund respect, dedicându-i multă atenție, așa cum regăsim în paginile scrise de către academicianul, inginer Constantin Noica, un adevărat cronicar atât al breslei domniei sale, cât și al colegilor arhitecți.[5]
Un gest de respect față de colegii de breaslă (și de suferință), inginerii constructori, este mai mult decât obligatoriu de a veni din partea arhitecților, și consider că, în articlole și lucrări de specialitate, ar trebui întotdeauna să menționăm și numele inginerilor constructori, coautori.
După absolvirea cursurilor liceale, pe care le-a urmat la liceele Mihai Viteazu și Gh. Lazăr, în anul 1907, tânărul Aurel Ioanovici se prezintă la examenul de admitere la Școala Națională de Poduri și Șosele, pe atunci singura școală de ingineri de la noi. Termină cu distincție, la 12 iulie 1912, cursurile unei serii (de numai 11 ingineri) din care mulți vor deveni personalități remarcabile în domeniul construcțiilor: Ion A. Beles, Emil Prager, Nicolae Iliescu Brînceni, Henri Teodoru.[6]
Aurel Ioanovici își începe activitatea de inginer constructor în anul 1912, la Ministerul Lucrărilor Publice, Direcția generală a porturilor maritime. În anul 1915 este numit asistent la cursul de poduri și lucrări grafice, pe lângă celebrul profesor Ion lonescu-Bizet, titularul catedrei. După terminarea războiului, Aurel loanovici este numit director de cabinet (1918-1919) al ing. Anghel Saligny, care devenise, între timp, Ministrul lucrarilor publice, iar după aceea este transferat la Direcția podurilor metalice (1919-1920). În această directie, lucrează la diverse proiecte de poduri, cel mai important fiind cel peste Borcea, de la Cernavodă. Între 1920 și 1923, este director la Șantierele Române de la Dunăre (foste Fernic).
Între 1923 și 1948, va conduce antrepriza privată de construcții (proiecte și execuții civile/industriale), calitate în care va realiza o serie de proiecte renumite, reprezentative pentru România interbelică: Hotel Rex, Mamaia (arh. G.M. Cantacuzino); Hotel Continental, Constanța (arh. Harry Goldstein – Horia Maicu), Palatul Patriarhiei București, blocuri de locuințe, vile – Gh. Tătărescu (str. Polonă, arh Zaharia-Giurgea), Nae Ionescu (Băneasa, arh. G.M.Cantacuzino), Paraschiv Noica (str. Spătarului), V. Tilea (str. Emil Pangratti, arh. Zaharia), Vila ministrului Gr. Gafencu (șos. Kiseleff, arh. Zaharia).
Între 1933–1939 este Profesor (onorific) de Construcții civile și fundații la Școala Politehnică. Între 1950–1954 activează în cadrul Institutului de Proiectări pentru Construcții Hidrotehnice, iar între 1954–1957, este Consilier la Institutul de Cercetări și Studii în Construcții.
Vila Ioanovici, ce are, mai degrabă, aspectul unei case de vacanță (ing. Ioanovici locuia pe str. Paris 28), a fost amplasată pe un teren în Pădurea Băneasa, lângă Drumul Național către Ploiești, într-o zonă foarte apropriată de Casa Albă a Elenei Lupescu. Din păcate, în acest moment ea se află în stadiu de ruină, fiind vizibile doar câteva rămășițe ale zidurilor din parter. Distrugerea aproape completă a acestui obiect prețios, atât de arhitectură cât și memorialistic, a avut loc după anii ’90, perioadă ce a continuat, din păcate, cu maltratarea monumentelor de arhitectură în cel mai curat mod ceaușist.
