Interviu cu artistul Radu Pandele: „Pictura e forma finală a muncii mele. E suma tuturor delirurilor utile.”
Interviu de: Lina Țărmure; Foto: courtesy of Arsmonitor
Între 26 iunie și 18 septembrie 2025 are loc expoziția Tigruletigrule a lui Radu Pandele la galeria Arsmonitor. Curatoriat de Silviu Pădurariu, solo show-ul reunește cele mai reprezentative lucrări din serii realizate în ultimii trei ani. În interviul de mai jos, Radu Pandele vorbește despre relația cu curatorul, despre procesul său de lucru aflat la intersecția dintre digital și obiect, dar și despre felul în care își construiește limbajul vizual, atât de recognoscibil astăzi în arta contemporană română. Vă invităm să descoperiți un parcurs care pornește de la graffiti și ateliere improvizate, trece prin construcții digitale minuțioase și ajunge la pictura ca formă finală, văzută ca „suma tuturor delirurilor utile”.
Expoziția Tigruletigrule e debutul tău personal la galeria Arsmonitor. Aminteai că e prima oară când lucrezi cu un curator în cadrul unui solo show – ce înseamnă această colaborare pentru un artist ca tine, care și-a gândit până acum expozițiile în jurul unor teme clare, ce însumau cele mai recente serii de lucări?
Pe Silviu Pădurariu îl cunosc de mult, disecăm realitatea din 2013, însă doar post-mortem cred că un artist are nevoie de un curator pentru solo, în rest are nevoie de un ins care să scrie textul, poate de un scenograf, poate de asistenți sau executanți. În expoziția Tigruletigrule am avut luxul să predau controlul. Din respect pentru obiectele astea, nu l-aș fi predat cuiva oricui. E rar că s-a întâmplat așa. De obicei fac o machetă digitală a galeriei, unde fac simulări până la perfecțiune pentru o instalație, picturi murale, panotare mult mai neortodoxă, elemente de scenografie. Iar picturile, strict câteva, ca elemente principale… Aș fi fost probabil mult mai invaziv, mai ales că ador spațiul galeriei, ar fi fost o expoziție-proiect foarte coerentă conceptual, dar poate ruptă de programul expozițional al Arsmonitor. Tigruletigrule este o mică retrospectivă a picturii mele.
Te folosești mereu de spațiul digital pentru a-ți susține și descrie procesul de creație, de la tehnică până la imaginile realizate de computer pe care le transpui apoi pe pânză. Dar cum ai descrie practica ta (una din picturile tale) unei persoane care nu a deschis niciodată computerul?
Niciodată nu am folosit imagini străine, adică fotografii de referință găsite sau reciclări. De asta am început să îmi construiesc efectiv de la zero referințele prin modelaj 3D sau Photoshop. Calculatorul meu este mult mai haotic decât atelierul meu din Giulești. În calculator am butonul de undo, și abuzez de el până ajung la „final final 17.png” dacă trebuie, doar să știu că am transpus o imagine din imaginație în concret. Lucrările mele sunt fix în ritmul vechilor maeștri, schiță pe ciornă, unde ai voie să faci greșeli și, ulterior, transpunerea fără cusur pe curat.
Ce mai poate pictura să comunice azi, într-un moment în care orice imagine e pregătită să devină content?
Similar este și cazul celorlalte arte, dar întrebarea este atât de superbă încât mă voi referi doar la pictură. Deci parcă altfel aș aborda problema, mereu am simțit că artistul contează mai mult decât opera sa, cumva artiștii sunt magicienii planetei. Obiectul-dovadă pe care îl produc poate să fie de orice natură, poate chiar și să nu existe, însă opera reală este filosofia și viziunea asupra lumii, deciziile sale din viață etc. Asta celebrăm noi de fapt. Să fii content creator implică să fii artist, însă majoritatea nu sunt, pentru că vor să fie doar ecouri ale exemplelor de succes. Pictura este retro, fiind imagine neintermediată de blestematul ecran (pentru privitor), însă este inginerie de imagine analog foarte sofisticată, personalizat umanizată. Istoria umanității a celebrat mereu spectacolul picturii contemporane. Acum e cel mai ambiguu, fiind normalizată local, comparată simultan cu priveliștea globală digitală – care e și aia locală undeva.
În procesul tău de creație îți îndrepți atenția spre o singură piesă sau poți lucra la mai multe proiecte concomitent? Cum faci trecerea de la un medium la altul?
Preferatele mele sunt lucrările pe care le termin dintr-o singură sesiune, mă culc împăcat. E, parcă, sentimentul meu preferat din câte am trăit. Însă ambițiile mereu mă împing în direcții mai complicate, imposibil de finalizat într-o singură sesiune. Acolo se complică procesul și încep să lucrez altele simultan. Dar am un fel de blestem util care nu mă lasă să fiu liber până nu termin ceea ce-mi propun. Viața mea implică și picturi pe pereți și atelier, picturi, sculpturi, și la calculator, digitale, tatuaje și acasă, hârtii, și mă mai ocup și de o galerie din Centrul Vechi (n. ed. Atelier 35). Apoi, ca adult, mai percep și ieșirile planificate cu prietenii ca pe o corvoadă, bine că nu am o altă slujbă… E foarte greu momentan, dar inițial părea natural și ușor. Acum am devenit foarte specific cu ce vreau de la fiecare mediu și vreau totul de la fiecare! Mă mulțumesc tot mai greu cu rezultatul.
Ești interesat de aparatul care produce imaginea, pe care îl tot schimbi – pensula, aerograful, softul, computerul. Mă gândesc așa: atunci când pictezi pe o suprafață mare, ai nevoie de mișcări ample, pentru care te folosești de tot corpul (multiple mișcări din umăr, mulți pași pentru a cuprinde întreaga suprafață, aplecări, elongații, elevație a corpului cu ajutorul unei schele etc.), când pictezi pe o pânză, e mai importantă mișcarea din încheietura mâinii, poate din cot, iar când lucrezi digital, totul se reduce la mișcarea unui singur deget. Cum se schimbă relația și tensiunea dintre corp și minte atunci când creezi, în funcție de mediumul folosit?
E mai poetică întrebarea ta decât răspunsul meu. Fizicalitatea picturii pe o fațadă nu este însă o problemă, toate problemele mele reale se rezumă la muncile mentale. Procesul cel mai greu e proiectarea, transpunerea este adesea floare la ureche. Nimic nu e greu de făcut dacă simți că lucrezi pentru o cauză demnă. Iar șiretlicurile mârșave ale jocului împiedică să o mai localizezi adesea. În orice formă e la fel, tehnic vorbind.
De ce unele lucrări cer să fie transpuse în pictură, chiar dacă au fost realizate pe computer, iar altele nu?
Randarea modelajului 3D este construcția imaginii, iar la atelier se întâmplă disecția și deconstrucția imaginii. Imaginea printată nu părea să aibă puterea pe care o voiam de la obiectele mele. Mă înclin fix înspre detaliile purtate de proces care îmi sfidează imaginea de referință, ele o finisează. După ce termin o pictură oricum șterg dinadins imaginea de referință pentru ca nu cumva să o compar vreodată cu „adevărata” imagine. Poate din frică față de ea, dar ea va pierde mereu…
Ți-ai apropriat un sistem de simboluri, pe care le-ai personalizat prin repetiție, cum ar fi copacul, Wan Hu, covrigul din lanțuri, portretul lui Emil Cioran, mâna, aproape ca niște icoane ale unei religii personale. Cum s-au format acestea și ce reprezintă ele pentru tine? Toate temele de studiu și subiectele pe care alegi să le reprezinți au o legătură personală cu tine?
Din subiectivitatea mea sper că pot genera interes și pentru subiectivitatea altora, așadar anumite elemente care m-au găsit pe mine îi pot găsi și pe alții. Sunt unele lucruri infinite, care au puterea lor de sine stătătoare, eu doar le-am subliniat. Eu știu de ce am subliniat copacul.
Spuneai la un moment dat, în galerie, că pânza generează un fel de „mină gravă” și că lucrezi cu mai multă ușurință pe hârtie, numind desenele tale pe format mic „exerciții de procrastinare”. Totuși, de ce te reîntorci la pictură?
Pictura e forma finală a muncii mele. E suma tuturor delirurilor utile, acolo au intrat toate nopțile sintetizate, în obiectul ăla plat.
Lucrările tale pot fi confundate uneori cu colaje digitale. Imaginea este pictată, dar compoziția este creată digital. De ce e importantă pentru tine traducerea în pictură a unor caracteristici digitale?
În primul rând, nu mi-am gândit imaginile din perspectiva micului timp, în care câteva elemente pot părea imediate. Estetica și caracteristicile software-ului care îmi influențează rezultatul final sunt repere pentru momentul ăsta exact, ritmul alert în care s-au schimbat și se vor schimba uneltele astea e evident. Implicit nu aspir să par atemporal tehnic.
Cum glisezi pe axa dintre manual, mecanic și digital?
Orice tip de urmă are posibilitatea expresiei, repet. Problema mea e că publicul încă e în căutare de poezie în direcțiile istorice. Tot bățul cu păr e singura formulă de pictură…
Dacă mâine ar dispărea toate calculatoarele din lume, cu ce ai înlocui calculatorul din procesul tău de creație?
N-ar fi absolut nicio problemă, cumva mă văd deja detașându-mă de elementul ăsta din procesul meu. Calculatorul e doar una dintre unelte, putem reduce orice element de tehnologie, mereu voi avea URMA. Urma de grafit pe hârtie manuală sau a unei sume de puncte vector, ambele conțin posibilitatea expresiei.
Crezi că lucrările tale cer un context de interpretare sau pot fi privite în orice fel, fără vreo introducere, fiind înțelese și de un privitor neinițiat? Ce părere ai despre tururile ghidate în expoziții?
Sper din suflețel că pot fi universal înțelese de orice soi de om viu. Adesea, când mă simt prea sofisticat în imaginar, mă autoflagelez. Orice lucrare scoasă din atelier, în primul rând, trebuie să atragă estetic privitorul, ulterior, capturat de splendoare, să fie convins conceptual și apoi să aibă puterea de a deveni un obiect infinit cu care poate trăi pe veci fără a ajunge la plictis. Astea trei bifate simultan îmi sunt miză. Nu cred într-un privitor inițiat sau neinițiat, poate doar în inginerul de imagine bun sau prost. Ce mai contează contextul în fața lui Hieronymus Bosch când oricine îl iubește?
Cum a arătat prima ta interacțiune cu actul de creație a unei imagini?
Eu am fost exmatriculat din școala generală pentru că doar desenam în caiet la cursurile teoretice, apoi am ajuns la liceul de artă cu toți țicniții, unde era tolerat genul ăsta de comportament. Ceea ce m-a făcut poate să caut alt mod de a nu fi tolerat și am ajuns la graffiti, care a devenit tolerat și celebrat de primării între timp. Și acum mă trezesc că poate totuși pe pânză e marea rebeliune. De aceea e încă relevant și va fi mereu, pentru că atunci când e reală e intensă. Pictura e cea mai intensă senzație pe care am trăit-o.
Există vreo imagine care te urmărește, dar pe care nu ai pictat-o niciodată?
Sunt sute de imagini din viață, pentru ele trăiesc, să le transpun. Ăsta e coșmarul meu, să nu mă mai fugărească niciuna. Și sunt perverse, pentru că nu-și așteaptă rândul. Vor toate acum!
