Pe hârtie, Tudor Vlăsceanu și Andreas Kofler arată ca doi oameni care s-au pregătit special (ba chiar suspicios de bine) pentru un astfel de moment.
Vlăsceanu, arhitect și curator născut în 1981, a avut un parcurs definit de o succesiune de orașe: Cluj, București, Delft; apoi lungi ani „centrifugi” de practică: Berlin, Oslo, Dubai, Rotterdam, înainte de a reveni în România. În 2007, a început să lucreze în biroul lui Rem Koolhaas, OMA, apoi s-a apucat, în paralel, de propriile proiecte: o primă operă finalizată a cărei greutate simbolică e greu de egalat (Pavilionul României la cea de 12-a ediție a Bienalei de Arhitectură de la Veneția, competiție câștigată în cadrul colectivului Unulaunu), urmată de invitații la concursuri și designuri de expoziție a căror scară variază de la domestic la institutional. În București, a co-fondat Tegmark, o companie de vizualizare și, din 2020, se află la conducerea propriului birou de arhitectură, un aranjament care îl face neobișnuit de fluent atât în realitatea complexă a construcțiilor, cât și în economia seducătoare a imaginilor care le produce.
Kofler vine din cealaltă parte a dipticului: arhitect, urbanist, scriitor și curator a cărui traiectorie profesională l-a purtat prin diferite birouri și instituții specializate în transformarea arhitecturii într-un argument public. A lucrat cu Theo Deutinger, OMA/AMO, l’AUC și Dominique Perrault, iar lista proiectelor realizate de el e plină de programe fluide ce estompează granițele dintre proiectare, design, cercetare și producție culturală: Greater Paris (DPA), Bordeaux 50 000, colaborări cu Prada prin AMO și o expoziție pentru Uniunea Europeană intitulată sugestiv „Imaginea Europei”. A curatoriat expoziții cu precizia cuiva care înțelege că, în arhitectură, povestea nu poate fi niciodată separată de aparatul care o spune: printre ele, „Arhitecturi japoneze în Paris, 1867-2017)”, și prima expoziție dedicată lui Armando Ronca, ambele însoțite de publicații. Între 2018 și 2024, a fost curator și director artistic adjunct al Swiss Architecture Museum (S AM), și rămâne implicat în ecosistemul ce transformă practica în discurs, scriind regulat pentru L’Architecture d’Aujourd’hui și în calitate de professor asociat la ENSA Versailles.
Este relevant că cei doi s-au cunoscut la OMA. Este, de asemenea, relevant că, pentru Beta 2026, propun ceva ce refuză tranzacția uzuală a Bienalei, unde arhitectura este tradusă în modele, fotografii și panouri cu texte inteligente. Desfășurată sub tema propusă de ei, In Practice, as opposed to “in theory” / În practică, nu în teorie, expoziția principală e programată să aibă loc în cadrul fostului liceu de arhitectură „Ion Mincu” din Timișoara, o clădire în tranziție pe care Bienala își propune să o trateze ca pe un material și un mediu brut. În cuvintele lor: nu o expoziție despre arhitectură, ci o expoziție care se comportă precum arhitectura. Nefinalizată, negociată, constrânsă, și menținând cu obstinație un raport unu-la-unu.
