„Cât timp încape într-un obiect?” Revizitând Muzeul Național al Țăranului Român
Interviu: Iuliana Dumitru; Foto: MNȚR
La 35 de ani de la înființare și după 9 ani de șantier, Muzeul Național al Țăranului Român și-a redeschis în primăvară o parte din spațiile emblematice ale expoziției permanente, trăindu-și în continuare vocația de muzeu aflat într-un „perpetuu început”, de loc „al obiectului și al gestului”, într-o viziune muzeografică cu totul specială în peisajul românesc și european. Despre acest moment am stat de vorbă cu Anamaria Iuga, Corina Iosif, Georgiana Vlahbei și Iris Șerban, MNȚR.
„Toate-s vechi și nouă toate” la Muzeul Țăranului în 2025? Ce putem (re)vedea, așadar, odată cu redeschiderea și ce mai urmează pentru anul acesta?
În 2016 am suspendat timpul pentru un șantier de consolidare a vechii clădiri interbelice de la Șosea, iar în aprilie anul acesta am redeschis porțile expunerii permanente Legea creștinească, dedicată credințelor țăranului și frumuseții artei plăsmuite de el. În cele zece săli de la parter, sunt obiecte „nevorbite” de nouă ani, care abia așteaptă să-și spună povestea din nou! Veți (re)găsi muzeul nu cu mult diferit, pereții au primit cămăși noi care îi fac mai puternici, câteva săli au suferit unele modificări, așa că a trebuit să ne adaptăm la noul spațiu.
Când spunem că am „redeschis” muzeul, vorbim, desigur, despre expunerea permanentă, căci, în perioada șantierului de consolidare, muzeul nu a stat nicio clipă închis. Din contră, și-a continuat misiunea de deschidere către societate, nu ca simplu „obiect cultural” sau „așezământ muzeal”. Astfel că am continuat să facem ceea ce știm mai bine: să împărtășim cunoaștere prin conferințe, publicații și dezbateri, să gândim expoziții temporare, să lucrăm cu copii și tineri în ateliere de creativitate, să aducem creațiile contemporane de meșteșug în târguri, să organizăm proiecții de filme, concerte de muzică țărănească și câte și mai câte. Pe dedesubt și pe lângă toate acestea, continuă acea muncă muzeală care rămâne, de cele mai multe ori, (cea mai) invizibilă: gestiunea și conservarea obiectelor din colecții și arhivă, restaurarea lor, cercetare antropologică și etnologică a lumii contemporane (din rural, dar și din urban). Doar trei exemple din perioada-șantier: proiectul Muzeu [in]vizibil, publicarea anuală a revistei MARTOR și De la tilincă la opincă. Dicționar pe sărite.
Ce urmează în acest an? Pe lângă activitățile obișnuite, [in]vizibile sau vizibile, nădăjduim să redeschidem etajul expunerii permanente dedicat rânduielii vieții cotidiene țărănești – pentru a re-întregi povestea MȚR, dar și deschiderea unei săli noi, cu o expunere inedită, multi-media, dedicată valorificării materialelor din Arhiva noastră de imagine.
Cu o perspectivă proaspătă și totodată înrădăcinată în viziunea curatorială trasată de Bernea-Nicolau, „Salonul de Imagine și Sunet” va propune o explorare interactivă a fondurilor de arhivă și o perspectivă critică asupra arhivelor muzeale ca forme de producție a cunoașterii. Ce mai poate ajunge cu adevărat la noi printr-o fotografie, o casetă audio, un desen sau o filmare de demult? Înregistrările pot părea urme obiective, fixe ale lumilor care ne înconjoară. Dar, oricât de fidele lucrului reprezentat, ele rămân produsul unor contexte, autori și tehnologii anume; iar, în timp, capătă inevitabile sensuri proprii, multiple, ba chiar contradictorii. Vizitatorii vor putea să descopere peste 1000 de materiale de arhivă, să răsfoiască, să asculte, să se întrebe. Expoziția s-a născut ca o continuare organică a misiunii de accesibilizare a patrimoniului arhivistic, misiune asumată de muzeu și dezvoltată în ultimii ani prin multiple proiecte de cercetare, digitizare și mediere culturală.
Trasați câteva linii curatoriale pe care le vom identifica în spațiu. Cum se continuă viziunea Horia Bernea – Irina Nicolau, care au marcat prin MȚR discursul muzeal românesc „eliberându-l de discursul muzeal” și invitând vizitatorul să descopere singur muzeul și gesturile și poveștile lui?
Muzeul de azi reafirmă direcția care l-a individualizat în peisajul muzeografiei de la noi, dar și europene – un tip de poveste despre viața și creația țărănească profund atipică, și principial anti-pedagogică, una care, așa cum explica Vintilă Mihăilescu (director în perioada 2005-2010), te poartă în interiorul imaginarului țărănesc. Ce presupune asta? Ca vizitatorul și vizitatoarea să se confrunte cu obiectele altfel decât într-un muzeu clasic etnografic: (voit!) fără prea multe indicii, cu libertatea să se lase în voia conexiunilor spontane. E relevantă aici distincția pe care o face Irina Nicolau între „muzeele tată” și „muzeele mamă”, într-un text publicat în revista MARTOR în 1996. Dacă „muzeele tată” oferă explicații, educă, reflectează, „muzeele mamă” lasă vizitatorul să se întâlnească singur cu obiectul necunoscut, dându-i libertate absolută în a înțelege obiectul așa cum crede de cuviință. Muzeul Țăranului Român este un fel de muzeu-antidot, menit să scoată muzeografia din formalism, din stereotipii, din prejudecăți, dar și să ofere încredere vizitatorului că deține deja cheia de lectură a acestei lumi.
Proiectul curatorial este acela al unei muzeografiei pâlpâitoare, discrete (care șoptește), iar el se construiește pe axe de opuși: aici pășești cu intuiție și afect, prea puțin cu mintea analitică; rămâi sub semnul dialogului: interogația împotriva definițiilor absolute; rânduială, și nu ordine; fragmentul și urma, nu pretenția unui tot exhaustiv; un muzeu partener, nu lector. Apoi, astfel explicau Irina Nicolau și Horia Bernea lipsa etichetelor din muzeu: aici, obiectele sunt legate între ele prin relații pe care etichetele le-ar tulbura. Mai mult, în muzeul nostru toate obiectele se ajută între ele, se susțin reciproc. De exemplu, laitmotiv al sălilor de la parter sunt două obiecte expuse alăturat, pe peretele dinspre răsărit: o furcă de tors și un ou încondeiat. Acestea vorbesc despre complementaritatea imaginarului țărănesc: cotidian și sărbătoare, feminin și masculin, realitate imediată și lumea de dincolo. Mai departe, spațiul însuși este unul viu: arcadele, boltele, pereții comunică, intră în dialog cu obiectele. Vă îndemnăm să descoperiți cum anume în sala „Puterea crucii”, în centrul căreia se află troița de lemn de la Burluși!
Câte povești încap într-un obiect? Alegeți câteva astfel de obiecte, simple și poetice, pentru vizitatorul curios.
Depinde… cât timp aveți la dispoziție? Răspunsul pe scurt: oricâte pot vizitatorii să închipuie! Dacă sălile muzeului oferă câteva chei de lectură, pentru majoritatea obiectelor, poveștile se nasc din dialogul cu referințele, bagajul de cunoștințe, interesele și preferințele celor curioși, celor care au răbdare să „asculte” obiectele.
Printre primele obiecte cu care vă puteți întâlni, în sala „Crucea – pomul vieții”, e o cămașă de femeie care are cusute în dreptul pieptului două cruci. Este o cămașă de lăuză – o femeie aflată, deci, într-o stare delicată, de vulnerabilitate: după ce a născut. Crucile sunt menite să o protejeze pe ea, pe prunc și, mai ales, să ferească laptele de furtul strigoilor. Crucea este unul dintre acele elemente decorative frecvente în arta țărănească. Pentru unele dintre noi, asta aduce memoria bunicilor care își făceau și făceau obiectelor cruce înainte de a întreprinde orice. Gesturi mici, dar care asigurau, într-un fel, protecția divină.
Iar printre ultimele obiecte… este un anume Căluț din sala „Timp”. Salvat de Irina Nicolau de la ghenă și „suspendat” în muzeu, e capabil să stârnească un flux de reflexii, trăiri și referințe: Sântoader / visatul ursitului / reciclare / ce are voie să stea într-un muzeu? / ce poate vorbi despre lumea țărănească? Chiar și un obiect de plastic, o jucărie mai degrabă urbană, salvată de la pubelă? Poate tocmai el poate comprima timpul de joacă cu cel ritual, timpul copilăriei cu cel serios, de oameni mari, timpul care îi este dat unui obiect să-și îndeplinească o funcție, să moară, pentru a renaște apoi într-una nouă – și a se angaja la muzeu să vorbească despre Timp. Pare să spună că sustenabilitatea și cei 3R chiar s-au născut la sat, înaintea de corporațiile „verzi”. Așa că, poate, întrebarea mai potrivită e… cât timp încape într-un obiect?
Cu siguranță MȚR nu e un muzeu țărănesc. Ce este atunci, ce mai este, ce poate fi astăzi un astfel de muzeu? Despre ce vorbește el și cum?
Nu țărănesc, ci despre țăran. Dar care? Tatomir (îl recunoașteți în sigla muzeului) nu prea mai e de găsit azi pe orice uliță, mai degrabă prin fotografiile de la Draga Arhivă și prin poveștile bunicilor. Țăranul de azi și cu cel al echipei din ’90 au totuși ceva în comun: nu se lasă definiți de așteptările orășenilor școliți și instruiți în ale artelor despre ce să fie. Și aici stă tocmai dorința unui muzeu care nu vrea să propovăduiască solidificări ale sensului, ci să indice porți de interpretare prin care treci singur. Expunerea Muzeului Național al Țăranului Român este, să nu uităm, o creație de autor(i), o lectură, o interpretare. Apariția ei a însemnat inclusiv un proces de legitimare a creativității estetice în producția de cunoaștere etnologică. Re-instalarea creației lui Horia Bernea ca expoziție permanentă este reiterarea unei referințe vizuale și conceptuale despre cultura țărănească (printre cele mai puternice și sensibile, poate!).
De aceea e important să înțelegem că fiecare poveste despre țăran e, în sine, o construcție, anume configurată să se potrivească cu timpul și locul din care se naște, să fie înțeleasă exact de cel care o citește, o deslușește la un moment dat. Dacă în 1990 lentila lecturii era cea șlefuită de experiența ororii comuniste, muzeul venind cu gestul confesiv, reparator, de iertare, în 2025, alienarea, înstrăinarea, dislocarea, fragmentarea, tehnicile manipulării (mediatice, politice, ideologice de tot felul etc.) par experiențele formatoare cele mai puternice. Și imaginea țăranului n-a scăpat deloc acestor procese. Cam aceasta este astăzi realitatea culturală cu care se confruntă și pe care o înfruntă muzeul.
Tot Muzeul Țăranului Român este, simultan și complementar, și un proiect dinamic de acțiune muzeală și atitudine culturală, racordat mereu la actualitate și care pune în scenă forme de exprimare vizuală, discursivă, performativă. Suntem îndreptățite să vorbim despre țărănime încă, atât timp cât semnificațiile culturii rurale de la care aceasta se revendică există în fiecare moment al istoriei societății, culturii, locurilor, grupurilor, instituțiilor, sau sunt purtate prin țară, prin lume, prin culturi diverse, și rămân destul de importante pentru a le transmite unor generații noi. Cum migrează această moștenire peste timp și spațiu și de ce o face astfel, ce înseamnă când moștenirea devine patrimoniu și care sunt noile teritorii ale acestuia – iată doar câteva din preocupările noastre de zi cu zi la muzeu.
Pentru că, nu în ultimul rând, un muzeu e mai mult decât expunerea sa permanentă, chiar dacă ea e cartea sa de vizită cea mai importantă. Dincolo de cele două etaje vizitabile, sunt multe alte etaje – mulți alți ochi și multe alte mâini care lucrează să descopere, să păstreze, să îngrijească și să arate această lume. Fragmentar, nicidecum pe de-a întregul. Dar cu o privire cât se poate de cuprinzătoare și vie.
O variantă restrânsă a acestui interviu a apărut în igloo #226 /
Arhivă: România la Bienala de Arhitectură de la Veneția / iunie-iulie 2025
