Orașul-tesseract. „Ceilalți” de Ion Manolescu
„Bucureștii nu sunt București.” este prima propoziție pe care o citim pe coperta a patra a romanului Ceilalți al lui Ion Manolescu, un roman care vorbește despre câteva povești de dragoste și despre încă una, la fel de complicată, de haotică, de molipsitoare, un fel de ură-iubire pentru un oraș care contaminează cu haosul său întreaga conștiință-emițătoare. Cu o geografie permeabilă, dinamică, cu un profil urban de realitate virtuală, orașul devine din simplă scenă narativă, un jucător activ în simulare, în aplicație.
București… Regina haosului matematic. Cu ecuații în forma străzilor spiralate și a cartierelor de case strivite de blocurile strâmbe. Nu-ți dădea drumul cu una cu două. De regulă, era doar o hazna de zoaie încinse. Bitumul curgea peste borduri. Gunoaiele bolboroseau la scările blocurilor, revărsate din containerele supraîncărcate. Pisici policolore, trase parcă în paint brush, fremătau printre saci. Nimic viu, doar holograma unei simulări kinetice.
Universul (multiversul) narativ din Ceilalți poate fi descris (reductiv, căci romanul are 875 pagini de o densitate rar întâlnită în literatura română) drept o alunecare de pe harta concretului imediat, în hățisul unei rețele de gânduri care leagă nu doar puncte reperabile dintr-o presupusă biografie a personajului principal, Alexandru Robe, ci și secole, spații, tărâmuri ale ficțiunii și realității. Noduri de referințe, nume și istorii prin care se circulă cu viteza luminii. To glitch out of the map, ca în jocurile video. Sau ați putea să vi-l imaginați pe Cooper (jucat de Matthew McConaughey, ca să păstrăm convenția din Interstelar) care ajunge în tesseract, iar prin portaluri vede Bucureștii, multiplicați în multitudinea de scene. Prin portalurile romanului timpul devine și el o dimensiune prin care se poate călători, urmărind undele gravitaționale ale poveștilor de iubire.
Din apartamentul meu răcoros de pe strada Roma, cu ferestrele deschise spre ecranul cortexului vizual, scanam vilele interbelice din Dorobanți. Cuburi din marmură. Balcoane pachebot. Antene radio din fier vertical, prinse de fațade. Țintind spre cerul ruginit.
Orașul există pentru că există o conștiință care să îl cartografieze. El există în limitele acestei conștiințe, deci e limitat doar de capacitatea de a-l descrie în cuvinte, de a-l reprezenta prin intermediul lor. Cu cât mai adânc plonjonul în conștiință și în limbaj, cu atât mai nelimitat orașul. Orașul din Ceilalți, multistratificat și literar, ni se prezintă în cele mai pitorești ipostaze, vorbind despre Berceni sau Obor, dar ne amintește și de atmosfera difuză, aproape magică, a Bucureștilor interbelici. Regăsim Bucureștii (pluralul aici se justifică și prin această identitate multiplă pe care o are orașul în roman) și îi recunoaștem cartierele prin care Alexandru Robe se plimbă, recunoaștem peisajul urban pe care îl descrie de la fereastra apartamentului său, ne e familiară senzația de delir din mijlocul verii (termometrul arată, chiar acum când scriu, 39 de grade).
Așa era orașul vara, când îl prindeai în toanele lui rele. Cele mai rele, dacă mă întrebai pe mine. Din Dristor până în Militari, și din Băneasa până în Berceni te întâmpina cu flăcări și furie. Nu te lăsa nici să respiri. Își ondula străzile ca un șarpe, îți înroșea ochii ca un cyborg. Glina fumega, Crângașii duhneau a porci sacrificați și aruncați în lac. […] În toanele lui bune, orașul nu exista.
Bucureștii nu sunt singurul oraș din roman. Apare, ca un pandant, Viena, blândă, cu soare și cu ploaie măruntă, dublă. „Lumea părea cuprinsă de-o insesizabilă, dar plăcută, paralizie corticală ce nu mai agita viața orașului, ci îi drena energia în pasta meningeală a Dunării.” Orașul psihanalizei, doar în aparență domol, ascunde sub alei și arbuști îngrijiți la milimetru straturile memoriei (personale și istorice). Buncărele ascunse în parcuri printre panseluțe sunt fantomele femeilor iubite zărite pe străzile ordonate ale orașului imperial. „Desfăceam amintirile și banda de asfalt de pe Rembrandtstrasse în porțiuni egale. Viena se împărțea în două, în patru, în opt. În câte bucăți era nevoie. Ca dispoziția unui bipolar. Imediat, se recompunea.”
București, Viena, Bogota, Calea Victoriei și Mariahilferstrasse, Star Trek și Pif, 23 august și Național Arena (pardon, Lia Manolescu), Gödel și Schrödinger, 1813 și 2024, muzici și fraze sunt unite într-un vortex romanesc care ne deschide fiecăruia noi porți ale percepției (literare, urbane). Ceilalți e o invitație în mintea cuiva, o minte ca un oraș aglomerat, torid, în care trăiești și viața și moartea simultan și în care iubirea e singurul algoritm al mașinăriei neuronale.
Romanul a apărut în 2025, în colecția n΄autor a editurii Nemira.
Text: Simona Gabriela Noapteș
