25 de ani de arhitectură românească. Un interviu cu Bruno Andreșoiu
Cum privești retrospectiv transformările practicii de arhitectură din România în ultimii 25 de ani?
Dacă ne referim la „procesele de fabricație”, e limpede o progresivă eficientizare. Am putut-o constata atât în interiorul propriului birou de proiectare, dar și în relația, intermediată de revistă, cu numeroase alte birouri și arhitecți. Viteza de execuție și calitatea tehnică a proiectelor au fost într-un evident progres. Digitalizarea a înglobat fără rest practica proiectării, care trebuie astăzi să-i urmeze ritmul și constrângerile specifice pentru a rămâne relevantă. Cei 25 de ani ai practicii oglindesc, deci, cu o destul de bună sincronie, 25 de ani de progres tehnologic specific. Nu aș exprima însă judecăți de valoare aici.
Dacă ne uităm și la rezultatele practicii, lucrurile devin mult mai diverse și perspectivele nenumărate. M-aș referi doar la câteva chestiuni, de oarecare relevanță, în opinia mea. Metabolizarea liberalismului profesiei mi se pare una dintre ele. Asumarea cu necesitate a unor roluri multiple, nu doar de creator, ci și de administrator de business, comunicator, fotograf, vânzător, marketeer etc., a adăugat profunzime și complexitate personalității arhitecților. Nu știu cum le va fi fost să se adapteze celor care au apucat să practice înainte de ’90, în formula centralizat protectivă a institutelor de proiectare, dar mulți dintre cei care au început direct în climatul acesta s-au mișcat foarte bine.
Specializarea în interiorul profesiei a devenit și ea o chestiune tot mai evidentă, numeroși arhitecți și birouri ajungând să activeze preponderent în orizontul anumitor programe sau funcțiuni. Nu știu cât va fi ținut opțiunea specializării de decizii deliberate sau de evoluții conjuncturale, dar văd asta ca pe o formă inevitabilă de maturizare a practicii, cu plusurile și minusurile aferente.
Mi-ar plăcea să pot spune lucruri bune și despre progresele din structurarea legală și comercială a profesiei, dar nu prea e cazul. Organismele de breaslă care se îngrijesc de practică, făpturi recente, sunt relativ slabe în raport cu ceilalți actori ai sistemului și nu au reușit, deocamdată cel puțin, să impună reguli clare care să convină deopotrivă mediului profesional și partenerilor. Reglajele rămân de cele mai multe ori în responsabilitatea fiecărui practician în parte, cu rezultate foarte diferite. În cei 25 de ani la care ne referim s-au încercat atât formule de normare comercială a practicii, fără a se putea impune vreuna, cât și alte forme de asociere profesională, fără succes și acestea. Liberalismul radical al pieței pare să fi avut câștig de cauză, uneori în dauna explicită a calității proiectelor sau a solidarității de breaslă.
Arhitectura în context – sau cum s-a schimbat realitatea românească construită prin arhitectură?
Cred că e destul de evident că realitatea construită s-a schimbat enorm. În primul rând cantitativ. În ultimii 25 de ani s-a construit foarte mult, cam peste tot. Orașele s-au densificat și extins, satele s-au schimbat radical, acolo unde o minimă prosperitate s-a putut manifesta. O întreagă categorie de clădiri – industriale – s-a degradat și distrus, fiind adesea înlocuită de noi ansambluri. Iar în ciuda scăderii continue a populației, masa construită crește în continuare.
Calitativ, lucrurile sunt, desigur, mult mai nuanțate. Dacă relaxăm puțin rigorile autoimpuse, cred că putem spune că, din anumite puncte de vedere măcar, realitatea construită stă și calitativ ceva mai bine decât acum 25 de ani. Spre exemplu, calitatea tehnică a clădirilor s-a îmbunătățit odată cu progresul materialelor, tehnicilor și al sistemelor de construire. Calitatea estetică, veșnicul inculpat al proceselor critice ale arhitecților, cred că a progresat totuși și ea. Deși poate părea o afirmație hazardată, mai ales în contextul unui chestionar de breaslă unde tendința e să critici, aș fi destul de ipocrit să o neg, văzând-o trecând prin paginile revistei. Acum 25 de ani ne era mult mai complicat să găsim subiecte construite publicabile decât ne este astăzi. În ultimii ani am văzut multe clădiri (sau amenajări interioare) bune și foarte bune care mi-au alimentat speranța și entuziasmul. Desigur, numărul celor de calitate rămâne mic în contextul general al construcțiilor edificate, și asta e trist, dar am sentimentul că procentul lor e în creștere. Astăzi apar mai multe clădiri noi bune pe unitatea de timp, față de (25 de) ani în urmă. În paranteză fie spus, calitatea arhitecturii e o consecință și un marker al nivelului (pe multe axe al) societății, deci a vitupera împotriva acesteia e relativ ridicol, având în vedere situația.
Dincolo de aceste generalizări însă, multe alte schimbări sunt de constatat în realitatea românească construită a ultimilor 25 de ani. Cum acestea sunt relativ lente, avem tendința să le minimizăm, confiscați de comparația cu modelele prestigioase și ritmul propriilor vieți. Dar… orașele (cele mari, prospere) și-au schimbat semnificativ identitatea prin infuzia de funcțiuni specifice tipului de societate care le locuiește acum. Prin contrast, cele ocolite de șansă par să se fi mișcat într-un timp și spațiu alternative, în care s-au amestecat reflexe senile și excese puberale. Primele s-au umplut repede de clădiri de birouri sau comerciale și de spațiile eficiente și artificiale care le înconjoară, într-un efort, uneori ridicol, de a se transforma în ceea ce noile idei la modă încearcă să ne convingă că ar fi orașul modern. În paralel s-a desfășurat și ofensiva imobiliară rezidențială, care a densificat masiv spațiul urban, speculând orice posibilitate de a construi ieftin, fără costuri de infrastructură. În consecință orașele mari arată astăzi foarte diferit de acum 25 de ani, spre deliciul sau disperarea celor care le observă, după caz și idiosincrazii. Orașele mai mici, ruinate de falimentul economiei socialiste extins până spre anii 2000, s-au străduit să supraviețuiască unor valuri succesive de crize și încep, unele, să scoată capul la lumină, în special datorită banilor veniți dinspre Europa. Refacerea, pe-acolo, a unor spații publice sau clădiri moștenite din epoca socialistă te lasă uneori ușor melancolic când le compari cu rezultatele noilor realizări ale contemporaneității liberale.
Spațiul public, dacă tot m-am referit la el, a devenit o preocupare constantă, poate chiar o ușoară obsesie a arhitecților, care îl evocă și invocă tot mai des, aparent fără să simtă nuanțele de ideologie străină naturii propriei profesii. Convinși de importanța lui în trama oricărui oraș contemporan, rezultatele concrete ale modelării sale rămân încă precare, determinate în special de o comandă administrativă (sau politică?) redusă și subfinanțată. Majoritatea exemplelor bune recente pe care le avem (că sunt câteva) sunt de fapt refaceri ale unor spații preexistente, nicidecum apariții noi. Cred că ar putea fi un subiect important de meditație, poate înainte de a le rezolva pe toate celelalte.
Satele, cu excepțiile datorate izolării și sărăciei, s-au îmbolnăvit de o epidemie de gigantism și kitsch, peisajul rural devenind adesea un soi de mahala urbană populată de alcătuiri ciudate. Cei care nu se plimbă prea mult extramuros poate nu realizează, sau sunt tentați să minimizeze importanța transformării ruralității, dar acolo se petrece o schimbare a cărei amplitudine suntem departe de a o înțelege.
Cum s-a transformat statutul arhitectului în tot acest timp?
Fără pretenția de a formula judecăți generale, as încerca o mică și cu siguranță subiectivă schiță a evoluției statutului arhitectului. Ieșiți din socialism cu o aură de creatori și persoane (înzestrate cu daruri) speciale, arhitecții și-au văzut imaginea erodată pe măsură ce s-a construit la liber și erorile (estetice și tehnice) s-au înmulțit. Protejați de responsabilitatea comună a proiectelor din institutele de proiectare, arhitecții socialismului au strălucit privat prin erudiție, talent la desen și, mulți dintre ei, barbă. Apoi au început să proiecteze independent, fiecare pe respectiva lui (tot barbă), chiar și femeile, și anonimitatea de grup a devenit vizibilitate individuală. Cu rezultate care vorbeau de la sine, prestigiul breslei a intrat în declin, degete acuzatoare îndreptându-se tot mai explicit (adesea exagerat) spre arhitecți, deveniți principalii responsabili de piperizarea țării. Ordinul Arhitecților, înființat chiar la începutul perioadei la care ne referim, a avut de la început de luptat cu această percepție care începuse să se facă simțită în societate. Ea nu s-a generalizat totuși niciodată, că mereu au fost arhitecți care să confirme valoarea și importanța breslei și să-i păstreze prestigiul. Pe de altă parte, libera practică a creat și subspecii mai puțin nobile, de practicanți dispuși să se vândă pe mai nimic și să facă orice compromis în scopul servirii angajatorului. Aș zice deci că statutul arhitectului, după tipicul societății, tinde să devină o chestiune mai degrabă individuală decât de grup, acoperind întreaga paletă de nuanțe dintre admirație și dispreț. Erodarea statutului arhitectului cred că este destul de reală în societatea noastră și are legătură cu pierderea prestigiului specialistului în general, parte a degradării încrederii în sursele consacrate ale cunoașterii, pe care vremurile noastre o întăresc cu fiecare clic. Și nu mai pun la socoteală șocurile recepționate în plin – statut, prestigiu, portofel – ca urmare a seismelor globale care au tulburat perioada în discuție: criza financiară globală și pandemia.
Dinspre interior privind, cred că statutul arhitecților a suferit mereu de o formă de decalaj (aproape ontologic, aș zice) între ceea ce se simt ei înșiși și ceea ce vede societatea în ei. Nu e doar o inadecvare la mediu, ci și, probabil, o formă de protecție personală. Amplasarea convenabilă într-un mitic și colectiv statut prestigios îi ajută pe mulți să-și păstreze stima de sine în climatul cinic și competitiv al capitalismului nemilos.
Cred însă că devine tot mai activ și vizibil un nou tip de arhitect, mai puțin egolatru și elitist, dispus să-și înțeleagă misiunea ca pe una preponderent participativă, de actor și partener cu drepturi similare celorlalți în economia proiectelor. Dimensiunea și complexitatea crescută a acestora, cu implicarea unor echipe ample de specialiști diverși, contribuie cu siguranță la schimbarea de statut, dar nu cred să fie singura. Beneficiile reale ale cooperării deschise și progresiva erodare a imaginii decidentului unic, fie el arhitect creator sau orice altceva, demodată și vetustă în sistemele democratice, cred să fie și ele cauze serioase.
Cum vezi „noile generații” de arhitecți?
Dinspre practică privind, cu toată onestitatea, nu vad diferențe majore între generații, povestea degradării calității absolvenților nefiind prea justificată. Orice generație are vârfuri și zone ample de mediocritate și să aștepți altceva de la un sistem educațional care a renunțat la o selecție strictă și la criterii dure de promovare e ridicol. E foarte posibil ca nivelul mediu să fie ceva mai jos decât era atunci când admiterea era mai dificilă, dar nu sunt convins. Poate că atractivitatea profesiei, în general, a scăzut și astfel interesul elitei fiecărei generații se orientează către alte profesii, mai promițătoare în termeni de carieră și succes.
Am remarcat totuși, la tinerii arhitecți, o progresivă distanțare de abilitățile manuale ale desenului – cândva o marcă specifică a profesiei – în favoarea utilizării programelor de computer. Sunt tentat să o judec mai degrabă negativ și (sper că) nu doar pentru că aparțin unei generații care s-a format și sprijinit serios pe desenul de mană, ci pentru că observ, la cei mai tineri, dificultăți în a-și formula și transmite grafic ideile, care în arhitectură trebuie neapărat să îmbrace o astfel de formă. Nemaivorbind că desenul de mână este și un instrument de cercetare și cunoaștere, nu doar un mod de exprimare. A căuta sau captura inspirația printr-o schiță rapidă nu pare să mai facă parte din felul de a practica meseria al (majorității) celor tineri. Complet vrăjiți de universul enorm, viu și seducător al formulelor asistate de computer, arhitecții ultimelor generații au renunțat la creion în favoarea unui instrumentar ultratehnologizat, mult mai complex, finalmente mai eficient, dar mai lipsit de identitate.
Interviu realizat în cadrul proiectului „25 de ani de arhitectură românească contemporană. O arhivă”, organizat de igloo și co-finanțat de AFCN.
Fotografii de Dragoș Lăpădatu
