Arhitectură și filosofie. Călătorie în „propriul șantier lăuntric”
Interviu de: Iuliana Dumitru și Anda Zota
Citind în paralel arhitectura sensibilă a lui Cosmin Pavel, cofondator ABRUPTARHITECTURA, și cel mai recent volum de eseuri al lui Ștefan Vianu, Sens interzis. Adevăr, devenire, locuire (Polirom, 2024), ne-am dat seama cum cele două planuri nu doar se oglindesc, ci se topesc într-un teritoriu comun – de limbaj, de gândire, de imaginație, de căutare a adevărului. Așa că am translatat aceste afinități latente în forma concretă a unui dialog de mare intensitate filosofică și introspectivă, în care deseori vocea practicianului și a teoreticianului se confundă, în care reflecția analitică și tonul confesiv se întrepătrund.
Amândoi sunt profesori la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”: Cosmin Pavel are un doctorat despre „toposul lui Acasă” și predă în cadrul departamentului Bazele proiectării de arhitectură, iar Ștefan Vianu, doctor în filosofie al Universității din Geneva (cu o teză coordonată de prof. Alain de Libera), predă din 2005 estetică și filosofia arhitecturii. (Citatele pe care le veți găsi presărate în întrebări sunt preluate din cartea sa.)
Devenire
O posibilă narațiune a devenirii voastre și drumul – fiecare în felul său, din direcții și cu ținte diferite, drept sau sinuos? – către arhitectură.
COSMIN PAVEL: Intervalul temporal deschis de preocupările mele din copilărie și adolescență, primele cărți de arhitectură găsite în biblioteca de acasă, încercările de a imita desenele tehnice ale tatălui meu (planșeta de desen la care tata lucra acasă pentru a compensa orele de la birou, din sălile prost încălzite a fost mutată la un moment dat în camera mea), decizia de a merge la arhitectură, anii de meditații, întâlnirea săptămânală cu Bucureștiul, întinzându-se până la momentul admiterii – a fost o perioadă în care pofta de arhitectură a crescut constant, hrănită inclusiv din orgoliul venit din elecțiunea unei profesiuni ce părea pentru mine și mai ales pentru cei din jur acoperită de o aură de noblețe. Intervalul următor (anii de școală) a adus o plonjare într-un spațiu în care am simțit că pot să încep să fiu eu însumi, deși nu prea știam cum. Am pornit să cultiv un soi de îndrăzneală, care mă însoțea mai ales atunci când susțineam o idee la atelier și care îmi conferea, cred eu, o necesară înflăcărare, ce se exterioriza adesea convingător spre a smulge acordul. Pe atunci, 1999-2005, spectrul formal ce se vehicula prin atelierele școlii era descris pe de o parte de modernismul întârziat, sau mai degrabă neconsumat, al cutiilor albe, cu un conținut funcționalist, al intersecțiilor de volume, al fațadelor de sticlă cu brise-soleil-uri și, ceva mai încolo, al unor zburdălnicii așa-zis deconstructiviste, mai degrabă reprimate. „Conceptul” era încă un concept necopt și insuficient vehiculat. Lucrurile erau încă făcute spre „a da bine”, sau verificate prin acest vizor.
ȘTEFAN VIANU: Eu vin dinspre teologie și filozofie. Subiectul tezei mele de doctorat, a cărei traducere a fost publicată în 2005 la Humanitas, este metafizica spiritului de la Aristotel la Hegel. Credeam că drumul gândirii pure ne este încă deschis – nouă, postmodernilor – și că accidentele Istoriei nu afectează istoricitatea esențială a spiritului. El răspunde chemării Sinelui adânc, de la Idee la Idee prin idei și concepte. Apropierea mea de arhitectură a coincis parțial cu o întoarcere spre realitatea socială. Ideea de spațiu public a fost una din temele abordate în cadrul bursei NEC (New Europe College) din 2002-2003. Întâlnirea cu Ana Maria Zahariade și cu Celia Ghyka – aceasta din urmă bursieră și ea – a fost decisivă. Am plecat de la Institutul de Filozofie al Academiei Române și am intrat, în calitate de lector universitar, în UAUIM. După ani de predare aveam să redescopăr un alt sens al afirmației lui Hegel, conform căreia adevărul este întregul. Noi nu posedăm Întregul prin gândire, nu ni-l putem apropria, ci participăm la el – la întregul lumii – ca ființe întrupate. Or, această participare constituie un „moment” esențial al arhitecturii
Contribuiți la modelarea a întregi generații de studenți (viitori arhitecți) și e limpede că trebuie să ai o vocație pentru asta. Ce vă ține în continuare legați de studenți, de viața academică și studențească și cum v-a format/vă formează pe voi această experiență?
COSMIN PAVEL: Da, aceasta e nădejdea, adică încrederea că ceea ce fac la școală e necesar, potrivit, că am încă puterea de a inspira, de a insufla o pasiune pentru arhitectură care persistă. Legătura cu școala este de fapt și singura legătură cu profesia pe care am cunoscut-o și pe care am trăit-o până acum, în sensul că lucrurile esențiale pe care le discutăm la școală cu studenții trec într-un mod firesc granița în proiectele concrete, reclamând continuitate și până la urmă sinceritate. Ar fi imoral ca la școală să scandăm idei și principii și apoi în munca de birou, sub scuza și argumentul „realității”, să ne distanțăm confortabil de acestea. Așadar, în primul rând în contactul neîntrerupt cu școala permanentizăm starea de învățare, interogație fertilă, lămurire, închipuire, naivitate, care se reflectă și în proiectele „reale” și, inevitabil, ceea ce facem ca arhitecți este transportat, cel mai adesea neprogramatic, înapoi în atelierul de la școală. Este o dublă reflectare. De fapt Școala, obligă, te obligă…
ȘTEFAN VIANU: Încep prin a răspunde la a doua întrebare. Activitatea de predare a jucat și joacă în continuare un rol esențial în formarea mea. Din primul an de învățământ (2004-2005), am vrut să construiesc punți între filozofie și arhitectură. Căutând concepte și idei ce leagă un domeniu de celălalt, am realizat că puntea cea mai trainică este omul însuși – omul întreg, trup, suflet și rațiune. Dialogul cu studenții m-a ajutat să revin la ideea de înrădăcinare a filozofiei în existența umană, adevăr de la care pornisem în perioada studenției, înainte de a mă apropia de idealismul antic și de cel modern. Acest dialog este însă pentru mine mai important decât atât. Efortul de a spune lucruri pe deplin inteligibile mă ajută să revin la lucrurile însele, la realitatea omului, a lumii spațio-temporale, deci să nu mă opresc la simple construcții conceptuale, la mici sisteme de gândire ce plutesc undeva deasupra realității – o tendință aproape inevitabilă a filozofiei.
Pornind de la afirmația „Arhitectul se construiește pe sine înainte de a construi; el este un proiectant al Casei esențiale – sau nu este.”
Cum ai defini viziunea și practica ABRUPTARHITECTURA în câteva toposuri? E o altfel de arhitectură? (S-o numim: a reversului, a celuilalt versant, a poeticului, a unei interiorități ce nu e totuși absorbită de sine, a unei reflexivități ce nu devine autoreferențialitate și autosuficiență, izolare în formalism.) De ce e nevoie de o astfel de arhitectură?
COSMIN PAVEL: Îmi place atât de mult citatul de mai sus întrucât îi înțeleg, cred, construcția paradoxală, în care cuprinderea de care ar trebui să fie capabil arhitectul e atât de mare încât acoperă câmpul din fața, dinainte – dar mai ales străbate spațiul dinapoi – al începutului către modelul arhetipal al Casei-dintâi. Condiția de anterioritate pe care o presupune în viziunea lui Ștefan Vianu profesia de arhitect are ca probă edificarea sinelui ce posibilizează știința și meșteșugul construirii. Abia împlinită această condiție, arhitectul are acces la umanitatea omului, la locuire și la forma ideală așezată ca model pentru orice viitoare edificare. Mi-ar plăcea să cred că arhitectul ce sunt a împlinit acest imperativ categoric. Pentru a mă salva de la o veșnică îndoială asupra acestui fapt sunt tentat să afirm, relativizant, că edificarea sinelui este o lucrare neîntreruptă și niciodată pe deplin încheiată. Și că ceea ce te califică este tocmai propriul șantier lăuntric care se face auzit printr-un ecou ce străbate, în transpunerile sinelui, clădirile.
În privința încercării de a defini trebuie spus pe de o parte că presimțirile aflate între parantezele ce adăugesc întrebarea sunt mai mult decât flatante, căci sunt și ale noastre. Pe de altă parte, orice definiție a ceva ce nu poate fi lesne înconjurat, pentru că nu e un proces închis și nici unul perfect previzibil (sperăm noi), mortifică, fixează într-o anume măsură.
Am fi tentați să îl aducem pe „altfel” ca argument de a fi, de a activa în domeniul unei nevoi de alteritate, fie ea și profesională, dar nu îndrăznim până la capăt, pentru că spre deosebire de peisajul arhitecturii pe care evident reductiv îl descriam ca aparținând școlii de la începutul anilor 2000, peisajul actual al arhitecturii autohtone este mult mai variat, reflectând destul de fidel mozaicul manifestărilor din „arhitectura mare”. Pe scurt, orice e altfel. Totuși, așa cum intuia deja întrebarea, ajutându-ne, ne preocupă problema angajării în proiect a poeticului văzut ca o producere și ocrotire a sensului edificării, într-o încercare timidă de re-elaborare a unei bucurii a locuirii. Aici nu avem în vedere o complezență dulceagă, relaxantă a legăturii om-spațiu, ci mai degrabă o dublă identificare în care casa i se dezvăluie celui ce locuiește spațiul, îl formează, îl antrenează într-o relație ființială de devenire ce se maturizează în timp sub chipul familiarității. Casa însăși se „îmblânzește”, se decrispează de sub autonomia eidetică al cărei produs este și devine casa cuiva. Celelalte atribute pe care le găsiți proiectelor noastre, precum lipsa autoreferențialității, sau cea a izolării în formalism vin de fapt dintr-o incapacitate, pe care o recunoaștem, iată, de a produce o matrice formală proprie, sau chiar și una sincretică, capabilă să stea întemeietor deasupra contingențelor, surclasându-le, și care apoi să se poată lăsa modelată de acestea pentru a se instala în real. Pentru asta e nevoie de acribie, de persistență, și aici am fost leneși.
De ce are nevoie un arhitect de inițiere în filosofie și estetică, de instrumente filosofice? E loc de metafizică într-o disciplină atât de fizică, în cele din urmă, precum arhitectura? Ne poți indica câteva lucrări (filosofice, literare etc.) pe care le consideri esențiale unei formări solide ca arhitect?
ȘTEFAN VIANU: În fraza de mai sus aș spune că este vorba de sensul înalt al arhitecturii, de arhitectura ca artă. Un arhitect care-și dorește ca operele sale să fie și opere de artă sau să se apropie de acest statut va fi interesat de problema artei, de „esența” ei, de semnificația artei pentru om și, nu în ultimul rând, pentru noi, oameni ai secolului 21. Iar filozofia îl poate ajuta să înțeleagă în profunzime arta și arhitectura. N-aș pune așadar problema în termeni de nevoie, ci mai degrabă de libertate. Este un act de libertate al studentului în arhitectură, în general al arhitectului, să înțeleagă această meserie ca pe un act de cultură, deci de creație. Vedeți, revenim la problema omului. În ce măsură vrem, simțim că putem să fim creatori? Nu există nicio concurență între „fizică” și „metafizică”. Da, tehnica este importantă, mai mult, ea are frumusețea ei; ne putem gândi de exemplu la „casele pasive”. Totuși, rămâne loc și timp pentru „om”, dincolo sau mai degrabă dincoace de tehnică.
Cărți filozofice și literare relevante pentru arhitectură sunt multe. În primul rând Banchetul și Phaidros de Platon, fiindcă nu există arhitectură fără suflet, iar sufletul se poate înălța. Tratatul lui Plotin despre Frumos (Eneade I, 6). Dacă ne apropiem de vremurile noastre, cărțile „fenomenologice” ale lui Bachelard (nu numai Poetica spațiului, într-adevăr superbă) merită citite și recitite. Din lipsă de spațiu voi menționa numai trei opere literare: Istanbul de O. Pamuk, o carte minunată despre oraș, despre ideea de oraș, despre legătura dintre oraș și literatură, în fine despre vocația unui scriitor care și-a dorit mai întâi să fie… arhitect; Nostalgia de Cărtărescu și Solenoid, de același autor.
Gânditori, cărți, idei cu un ecou în practica ta arhitecturală (sau pe care le consideri importante în formarea arhitecților).
COSMIN PAVEL: Încă dinainte de facultate am început să dezvolt o pasiune/obsesie pentru opera construită și teoretică a lui Corbusier, care mă impresiona prin aura sa de renascentist, autodidact, self-made man, prin putința de a se reinventa, de a se reîntoarce în el însuși și a erupe din nou. Am rămas sub vraja lui până prin anul 3 când l-am descoperit pe Kahn, mai întâi prin textele sale aproape mistice, regăsind mai apoi reflectarea acestui mod simbolic de a re-înțelege fundamentele arhitecturii în clădirile sale. Predicativitatea, caracterul profund și axiomatic al textelor sale, unele fiind transcrierea prelegerilor sau conferințelor, au transformat Silence and Light într-un soi de carte de căpătâi la care și astăzi revin. Mai târziu a apărut Heidegger cu esențialismul său în care am simțit că descopăr ingredientul lipsă al arhitecturii – arcuirea gândirii spațiului înspre originar și totodată recuperarea legăturii bune dintre om și lume. După Heidegger au mai venit și alți autori din trena fenomenologiei franceze, inclusiv prea-bunul Bachelard.
Arhitecți pe care îi admiri. Sau relevanți pentru cercetările tale.
ȘTEFAN VIANU: Sunt câțiva. L-aș numi mai întâi pe Peter Zumthor. Atât arhitectura sa, cât și cărțile sale mă inspiră. Pe una dintre ele, Atmosfere, am și tradus-o, în colaborare cu Aura Pandele. Ultima sa carte, A Feeling of History, mai puțin cunoscută, este preferata mea. Mă regăsesc în arta de a scruta locurile pentru a aduce la lumină memoria lor, adesea rănită. Această arhitectură ne amintește de ceea ce a fost cândva și a fost apoi uitat; revine în sfârșit prin omagiul adus azi omului de ieri, suferinței și curajului său. Tadao Ando și Kengo Kuma mă inspiră de asemenea. Acești arhitecți și alții sunt relevanți pentru cercetările mele fiindcă ei reușesc să creeze, prin arta și cuvântul lor, o legătură mai profundă cu lumea.
Adevăr
Este arhitectura, prin natura ei, optimistă? (față de celelalte arte – sigur, acceptând condiția arhitecturii printre arte) Dar vanitoasă? Prea închisă în ea însăși?
COSMIN PAVEL: Optimismul în accepțiunea încrederii în dăinuirea Binelui este unul din punctele tari ale gândirii arhitecturale, însăși proiectarea ca orientare a gândirii către înainte este un act ce operează cu credința în reușită sau măcar în valoarea potențială a rezultatului. Pentru mine singura definiție validă a artei este cea formulată de Heidegger în Originea operei de artă: „esența artei constă în punerea-în-operă a adevărului”. Acesta ar fi testul ultim. Lipsit de „survenirea” adevărului, de prezența sa ca stare de neascundere, un artefact nu poate fi operă, rămânând doar un accesoriu decorativ, o distragere, un divertisment. Arhitectura este încurajată de posibilitatea de a fi în sine dezvăluitoare, purtătoare de adevăr privit nu ca un surplus față de sarcina ei de a servi, de a adăposti, ci tocmai ca fiind chipul în care ea este remisă utilizării – „ocrotirea adeveritoare”. Însă, pentru a putea urca până la demnitatea de a fi purtătoare de adevăr, pentru a fi unul dintre mediile prin care adevărul se arată în lume, arhitectura are nevoie de o închidere, de o lipsă de accesibilitate imediată, trebuie să manifeste o „greutate” aptă să susțină „survenirea adevărului ca dispută între pământ și lume”. Echilibrul dintre închis și deschis, dintre ceea ce se poate dezvălui și ceea ce rămâne ascuns, străveziu la un alt nivel, corespunde schematic jocului aletheic, în care adevărul apare și se sustrage neîncetat. De aceea în arhitectură nucleul ideatic are nevoie de autonomie prealabilă în raport cu cele din afară – loc, context, program – pentru ca în el să se poate întemeia adeverirea. Celelalte arte, neavând un asemenea în afară căruia să îi dea seamă, își duc întrucâtva distinct lupta.
ȘTEFAN VIANU: E o întrebare interesantă, care-mi trece uneori prin minte. Arhitectura este mai degrabă optimistă prin însăși natura ei. Ea afirmă elanul vital, adresându-se omului colectiv și deopotrivă individului. Aș reformula întrebarea: există un loc pentru „sentimentul tragic al vieții” (Unamuno) în arhitectură? Cred că da. Acolo unde amintirea morții și a feței întunecate a vieții, memoria rănită, asumarea unei traume comune se arată privirii și minții care contemplă. Astrid Rottman a publicat recent o carte decisivă despre acest tip de arhitectură, Hașoah. Arhitectura graiului. Cât despre riscul închiderii arhitecturii în ea însăși, acesta există, bineînțeles. Mai ales acolo unde cuvântul nu este pus în valoare, așa cum ar trebui. Nu știu dacă este vorba de vanitate. Mai degrabă o formă de comoditate. S-a tot spus că trăim într-o epocă în care vizualul domină, în dauna dorinței de aprofundare a lucrurilor.
„Omul locuiește poetic pe acest pământ” – spune un vers din Hölderlin. Care e poezia arhitecturii? În ce ar putea consta „condiția metaforică a arhitecturii”? (chiar în sens literal, ca ceea ce ne transportă dincolo)
COSMIN PAVEL: „Condiția metaforică a arhitecturii” ar fi conștiința alterității, a existenței unui dincolo, sau chiar încredințarea că ascunsul este mai degrabă decât văzutul. Iar alteritatea este exersată în sarcina arhitecturii de a crea o deschidere dinspre ceea ce se înfățișează către ceea nu este la vedere. Poezia este, în sensul acesta, resursa prin care ne lăsăm lucrați de frumusețea lumii, devoalându-i în spații strălucirea. E dificil de găsit un „cum” facem în arhitectură lucrul ăsta. Cel mai probabil răspunsul vine tot pe calea poeziei din versul lui Hölderlin și din interpretarea în cheie fenomenologică a acestuia din textul omonim al lui Heidegger. Locuind în chip poetic, omul scrutează cerul, arpentând prin căutătura sa către înalt, prin așteptarea semnului divinilor, verticala, cratima dintre pământ și cer. Or, o arhitectură care nu se mulțumește în a propune strict privirea orizontală, ci admite o supapă ce permite intrarea într-o vedere și o temporalitate verticale… poate fi, în accepțiunea mea, o posibilă cale. Ingrediente s-ar mai găsi, precum considerarea nemistificată a corporalității arhitecturii (lucru mai dificil astăzi în era ecologiei înțelese strâmt) sau prin trezirea tuturor sensibilităților, simțurilor umane în gândirea și experiența trăită a spațiilor.
ȘTEFAN VIANU: Poezia arhitecturii constă în capacitatea ei de a se adresa omului întreg. Marile imagini ne transformă. Trupul însuși – senzațiile și afectele – primește o energie nouă, un nou elan atunci când legătura sa esențială cu sufletul, cu imaginația activă, este refăcută. Condiția arhitecturii este așadar metaforică; ea ne transportă dincolo de cotidian. Prin ea nu evadăm din viața de zi cu zi, ci pătrundem în profunzimea vieții.
„Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna și urmăresc gândurile materialului” (Brâncuși). E valabil și pentru arhitect? Cum te raportezi la materie în practica ta?
COSMIN PAVEL: Materialul este, alături de model (typos) și de loc (topos), una dintre cele trei instanțe ale rațiunii arhitectului. Amintesc aici și de împătrita cauzalitate a facerii, a lui techne, pe care Heidegger o găsește la Aristotel: causa formalis – forma, modelul; causa materialis – materialul pus în operă; causa efficiens – calitățile meșterului; și causa finalis – finalitatea ca lume în care lucrul creat este aruncat și pe care el o adeverește. Raționalitatea depliată, niciodată unidirecțională a producerii, aș spune, înnoindu-se de fiece dată în intensitatea diferită a fiecăreia din cele 4 instanțe, constituie, poate, frumusețea unei gândiri poetice și, implicit, frumusețea gândirii arhitecturii. Idealizând, arhitectul are de apărat geniul materialului cu care lucrează, în sensul vederii, intuirii istețimii sale. Obnubilând, aneantizând materialul, supunându-l dictatorial unei forme uneori străine de logica sa, arhitectul poate anula tocmai voia prin care materialul se lasă modelat, lucrat. De aceea „ascultarea” voinței materialului este, la propriu, edificatoare. În spiritul acestui deziderat al sublimării materiei în operă, îmi vin în minte câteva dintre locurile devenite comune, memorabile în arhitectura modernă: dialogul lui Kahn cu cărămida, Corbusier și „arhitectura înseamnă să creezi cu materiale brute raporturi emoționante”, Auguste Perret cu o definiție care probabil în traducere ar suna mai puțin încântător – „L’architecture c’est l’art de faire chanter les points d’appui” – sau preocuparea pentru prezența fizică a materialului în experiența arhitecturii pe care Peter Zumthor a teoretizat-o și expus-o în clădirile sale.
Între gândire și întruchipare apare un ecart ce vine astăzi, cred, din acceptarea tacită a unei culturi a surogatului, care face sub acțiunea planatorie a eficienței ca materialitatea justă (instituită ca necesitate din logosul multiplu pe care îl invocam mai sus) să fie înlocuită de una comodă, comună, mai degrabă absentă – un perete oarecare. Afirmația aceasta este în fapt un autodenunț, pentru că ne trezim uneori în mijlocul unui proiect întrebându-ne din ce ar fi construită casa. Totuși, pe un teritoriu aparent secund al arhitecturii, în restaurare, descoperim în anii din urmă o lecție pierdută despre construire, meșteșug, facere.
În cartea ta spui că filosofia e un drum, un „a-fi-în-mers” către sine, care nu oferă o metodă sigură de aflare a adevărului, a sensului vieții. Însă el rămâne un drum fundamental uman, oricât de contradictoriu, deci un drum pe care trebuie să mergem. Și atunci ce ar însemna „sens interzis” în contextul demersului tău?
ȘTEFAN VIANU: Încep cu ultima întrebare. Nu-mi propun să interzic vreun sens, ci să merg pe sens interzis. Interzis de societatea de azi, de ideologia dominantă, dominată ea însăși de raționalism. Nu pledez pentru o formă de iraționalism, ci susțin ideea că logica, necesară în viața de zi cu zi, este depășită când vorbim despre cunoașterea de sine. Filozofia, arta și literatura merg pe acest drum. În greaca veche, metodă înseamnă cale. Nu este o autostradă, ci un drum prin pădure. Nu există certitudine, ci doar o căutare perpetuă, în obscuritate. La adevărul existențial nu se ajunge; suntem în el când săpăm în noi. Nu-l posedăm, ci el ne cuprinde. Acel „trebuie” nu are însă sensul unei obligații. Putem răspunde vocației, chemării noastre – a umanității din noi.
O întrebare, o curiozitate adresată celuilalt invitat.
COSMIN PAVEL: Cum rezistați de atâția ani într-o lume populată de arhitecți?
ȘTEFAN VIANU: Într-un (alt) interviu acordat revistei igloo vorbiți despre caracterul de iconicitate al bisericii ce „trimite către arhetip și actualizează arhetipul”, dorința arhitectului fiind de a produce o actualizare a acestor arhetipuri în timpul nostru. Credeți că această actualizare a arhetipurilor poate avea loc și pentru alte tipuri de spații decât cele numite de obicei sacre?
Locuire
Ce este o casă? („case de oameni”, spune ABRUPTARHITECTURA)
COSMIN PAVEL: O casă este. O formă de corporalitate extinsă. O proteză. O crevasă în carnea lumii. Un vestibul. O spațializare a așteptării. Un depozitar obsesiv al sinelui ieșit din sine. O formă de rezistență. O însoțire. Un receptacol existențial. O economie. Un exercițiu de iubire. O pre-vedere a Grădinii.
ȘTEFAN VIANU: O casă nu este o cutie. Este locul căruia îi aparținem. Casa materială este inseparabilă de imaginea casei, de casa visată. Un apartament de bloc poate fi casă mai mult decât o vilă de lux – dacă este locuit într-un anumit fel. Apartamentele și casele fără biblioteci mi se par deprimante. Consider că cea mai profundă meditație despre casă este cea a lui C. G. Jung în Amintirile sale.
Locuirea adevărată începe acolo unde…
COSMIN PAVEL: …sunt și zeii. Pretutindeni. Acasă e Lumea.
ȘTEFAN VIANU: Adevărul nu se confundă cu exactitatea unei afirmații. Un sens mai „filozofic” al adevărului este următorul: deschiderea spre întregul lumii și totodată spre noi înșine, spre acea profunzime a vieții pe care o revelează literatura și poezia. Anumite locuri, nu în ultimul rând atmosfera lor, înlesnesc cumva această deschidere. Locuirea adevărată începe acolo unde acele locuri sunt edificate și păstrate.
Cum arată, cum îți imaginezi o arhitectură „în care profunzimile omului ar fi puse în valoare”?
COSMIN PAVEL: Ar fi o arhitectură ce nu se livrează preponderent ochiului și care se trăiește în atingere, într-o îndelungă „învățare-cu”; o arhitectură care reinstaurează zidul ca operator al alterității, al lui a fi împreună, și camera ca unică formă spațială de familiaritate.
ȘTEFAN VIANU: Sunt spații cu care omul rezonează și în care anumite stări interioare sunt activate, viața interioară fiind prezentă sieși. Nu mi-e greu să le imaginez: spațiile sacre, camerele unor case mai vechi, dar și ale unor apartamente moderne în care am perceput o anumită atmosferă. Sunt spații traversate de un anumit joc al luminii și umbrei, anumite părți fiind mai luminoase, altele mai întunecoase. Lumina și umbra, culorile deschise și cele închise sunt simboluri ale vieții interioare. Prin ele se manifestă mișcarea însăși a sufletului. Despre acest gen de spații a scris frumos și Tanizaki în Elogiul umbrei.
„Singurul centru al orașului suntem noi înșine”, spune Pamuk în Istanbul. Cum e orașul tău (București sau oricare altul), inevitabil filtrat afectiv, imaginativ? Ce relație ai cu orașul?
COSMIN PAVEL: Rezonez aici cu adevărul lui Pamuk. Îmi port și eu ca mulți alții centrul cu mine pretutindeni, în căutarea unui oraș care să-mi semene. (Una città come me, scria Curzio Malaparte.) E neîndoielnic o himeră, pentru că însăși asemănarea este oglindire în ființa lumii și în cele din preajmă. Orașul meu ar fi acela care m-ar lăsa să mă pierd, să dispar și să mă regăsesc între zidurile sale, să mă confund într-o bună zi cu el și să mă facă să nu mai vreau să plec. Experiența mea citadină e totuși sărăcă. 18 ani Mizil, 2 ani București, 1 an Paris, 15 ani București, 8 ani Sibiu. Mizil, minor, scămoșat, imposibil de uitat, conținător al dotei identitare și al unui imaginar căruia îi duc și astăzi tributul cu afecțiune. Cu București a fost mai degrabă un armistițiu, o acceptare reciprocă. A rămas până astăzi o sumă de locuri pe care le port în gând, ce mi-au creat amintiri, imagini arhivate. Parisul – încă și mai complicat, căci fusese întotdeauna pentru mama orașul dorit, la care din copilărie începusem și eu să visez, în care eram convins că vreau să trăiesc. Coborât în real, mitul nu s-a îmblânzit și, ajuns acolo, n-am vibrat până la capăt nici cu aerul său boem, nici cu cel solemn. Căutarea a ajuns azi la capitolul Sibiu. Am zis să încerc și cu un oraș de dincolo de munți, un oraș-cetate cu ziduri și piețe în care suflul ce i-a dat ființă odată încă palpită. Orașul rămâne un topos fragmentar, o serie de experiențe acumulate care dau pentru mine conținut ideii de urbanitate. Orașul ideal este un loc-fără-de-loc, o schemă, un desen pe nisip și, în fond, cea mai măiastră creație a omului.
ȘTEFAN VIANU: Sunt atașat de București într-un dublu mod. Ca simplu locuitor al acestui oraș, pe care nu încetez să-l descopăr: câte un părculeț, case vechi, străzi pietruite, numeroase biserici, aceste repere vizuale ale cartierelor și totodată oaze de liniște. Să zicem ca flâneur în sensul lui Walter Benjamin. Apoi ca cititor de literatură. Cred că Mateiu Caragiale și Mircea Cărtărescu, pe care i-am (re)citit în ultimii 20 de ani, efectiv au schimbat ceva în mine. Prin descrierile lor, realiste și imaginative, uneori „fantastice”, am învățat să percep altfel orașul, să caut lucruri diferite, ascunse, privite din anumite unghiuri și în funcție de anumite stări: care să fie numai ale mele și pe care să le pot împărtăși cu cei care simt la fel; care sunt la fel de pasionați de legătura dintre oraș și literatură, de indisolubilitatea lor – dar mai ales acel oraș trăit și imaginat, nu locuit în sens obișnuit.
Interviu publicat în igloo 226
Arhivă: România la Bienala de Arhitectură de la Veneția /
iunie-iulie 2025
