Casa Octav Doicescu – Casa Arhitectului din str. Mircea Eliade nr. 2 In Memoriam Andrei Doicescu – Pați

28 July 2025

Casa Octav Doicescu – Casa Arhitectului din str. Mircea Eliade nr. 2 In Memoriam Andrei Doicescu – Pați

TEXT: arh. Mădălin Ghigeanu

Trecerea de curând la cele veșnice a lui Andrei Octav Doicescu, cunoscut pentru cei apropriați sub numele de Pați, „un cărturar de artă” stabilit la Paris (așa cum a fost descris de către unchiul său, arh. Aurelian Doicescu în Monografia Doiceștilor), m-a îndemnat să revin asupra imobilului din Mircea Eliade nr.2, locul de creație al marelui arhitect Octav Doicescu dar și un permanent „hub” de cultură pentru generații de arhitecți și oameni de artă. Evitând gestul de a mă rezuma la o simplă descriere a acestui imobil plin de noblețe, dar discret în contextul urban, consider că, printr-o inevitabilă comparație, el mă cheamă să vorbesc și despre familia căreia îi aparține marele Arhitect, un neam cu origini nobile, ce se urcă în negura vremurilor până în Evul Mediu. Când vorbim despre biserica Colțea, vorbim și despre strămoșii arhitectului Octav Doicescu, acesta fiind un descendent al lui Colțea Doicescu, vornic la 1579 în timpul domniei lui Mihnea Turcitul în Țara Românească.

Casa din Mircea Eliade 2, concepută la puțini ani de la absolvirea Școlii de Arhitectură în plină activitate creatoare, este un imobil S+P+2 ce frapează prin utilitatea aleasă, aceea de locuință-birou de arhitectură, un birou de arhitectură de cu totul alte dimensiuni decât o simplă planșetă și un loc de studiu. Nu pot să nu remarc surpriza pe care am avut-o când am descoperit dosarul de autorizare în arhiva PMB, unde tot proiectul casei se rezumă la o singură planșă, foarte sumar elaborată (comparativ cu proiectele autorizate ale lui Giurgea sau Niga), fațada laterală a casei fiind desenată rotit cu 180° față de restul proiectului! Faptul că a fost realizată în mare grabă, simultan cu alte zeci de proiecte (majoritatea la fel de „sintetic” tratate), îmi confirmă încă o dată că importantă este „viziunea” arhitecturii și mai puțin reprezentarea ei în grafica mereu schimbătoare.

Prin construcția propriei case în anul 1939, amplasată pe strada „A”, în grupul de case nr.18, parcela 23 (astăzi strada Mircea Eliade nr. 2) – 1939, pe o parcelă privilegiată (în primul rând de case, către lacul Herăstrău), soluția arhitectului Octav Doicescu vorbește discret întrucâtva despre propriile sale convingeri și orientări la acea dată. Dacă până acum, maniera adoptată în cazul vilelor Caranfil, Guşti, Av. Alexandrini, C. Bușilă, era bazată pe un concept cu elemente decorative din limbajul neoromânesc, la locuința sa personală, aceste elemente tradiționale dispar cu desăvârşire. Într-un alt context, am putea considera aceasta construcție, ca aparținând unui stil Mediteranean Revival de tip californian.

Cel mai expresiv element se regăseşte în modul tratării fațadei dedicate intrării principale, abordând un neoclasicism curat, aproape sever. Ușa principală e încadrată cu un arc în plin cintru, susținută de un rebord lat, cu multe retrageri, având secțiunea profilaturilor clasice. În stânga și dreapta sunt 2 coloane adosate, cu câte un capitel de tip compozit la partea superioară. Peste cele două elemente verticale, plasează un antablament epurat de arhitravă, compus doar dintr-o friză albă, simplă, și o cornișă puternică cu mai multe retrageri. Cornișa este îmbogăţită cu denticuli ce respectă norma clasică, având distanțele egale cu jumătatea lor. Imaginea propusă privitorului ajuns în fața intrării este cea a unei lecții de arhitectură clasică. E ca și cum ar spune „aici locuiește Arhitectul”. Expresia acestui neoclasicism sever, dar nu greoi, nu se va regăsi în restul fațadelor, ce vor fi tratate cu forme simple, unde proporția dintre plin și gol respectă legile arhitecturii renascentiste, regăsind posibile trasee compoziționale ale numărului de aur.

În dosarul de autorizare I Galben nr. 292/1938, emis în numele Societății de Gaz și Electricitate, apare varianta autorizată a proiectului. Construcția, locuința unifamilială S+P+1E+2R, este deci compusă pentru un alt mod de locuire, diferit de cel al clienților obișnuiți. Funcțiuni ca Atelier, Galerie, Atelier-Birou, le vom regăsi poate doar la Palatul Regal Elisabeta. Tot etajul 2 are un imens plan liber, dedicat unui atelier open-space, vitrat pe ambele laturi est-vest. Funcțiunea casei îmbină activitatea profesională a Familiei Doicescu, activitatea profesiei de arhitect nedăunând cu nimic vieții cotidiene ale familiei. Este o casă unică, cu valențe culturale profunde, în care activitatea profesională nu mai este strict separată de modul de viață cotidian al familiei (ca la mai toate vilele medicilor sau avocaților cu cabinete private, amplasate în parter sau demisol), ci mai degrabă, magia profesiei de arhitect oferă valențe neobișnuite vieții cotidiene. Sensul final al casei devine în a trăi din și pentru arhitectură. Terenul, cu suprafața de 620 mp, are deschidere la 2 străzi și este ocupat la sol doar de 280,5mp, având un grad de ocupare de 45,24 %, restul de 339,5 mp rămânând un spațiu verde, generos.

Subsol – realizat pe 239mp, conține un spațiu destinat arhivei personale a arhitectului (amplastă sub Livingul din parter), 3 camere pentru servitori, cameră uscătorie și spații tehnice și de depozitare.

Parterul – Accesul se face prin porticul neoclasic ce încadrează intrarea, într-un vestibul pătrat ce mai are un grup sanitar de serviciu. Din vestibul se accede în lobby-ul aproape pătrat al scării, separat de succesiunea camerelor ulterioare, filtrând funcțional accesul clienților la spațiile din etajul 2. Tot din holul scării se accede un birou de 21 mp, pesemne pentru discuțiile private cu clienții.

În dreapta, vitrat generos pe 3 laturi, este detașat un Living de 9.00m/6,30m. Livingul comunică cu terasa exterioară dar și cu o galerie cu o lungime de 9,40m, ce se deschide împreună cu livingul către terasa amenajată. Din galerie se face accesul către o bucătărie, relativ mică pentru amploarea casei, cu oficiu de servire către sufrageria de 5,00/5,00 m.

Etajul 1– destinat exclusiv zonei de noapte, având 4 dormitoare, inclusiv un master bedroom, cu boudoir şi baie privată, ocupă toată fațada către strada principală. Deși circulaţiile sunt contorsionate, având o formă de U, unind cele 2 scări diametral opuse, cea mai mare parte a holului de nivel este o galerie – replică a celui din parter, orientată către curtea privată.

Etajul 2 – Etajul 2 are destinaţia exclusiv de Atelier-Birou, având un spațiu deschis de cca 11,6m/9,5m, vitrat pe ambele laturi. Pe lângă spațiul deschis, se mai găsesc 2 birouri separate și un grup sanitar.

La fel ca majoritatea proiectelor sale, imobilul va suferi modificări în fazele de execuție, produsul final fiind însă de excepție, un punct de reper în istoria arhitecturii romaneşti. Locatarii acestei case care vor fi, alături de marele arhitect Octav Doicescu, soția acestuia, Suzana Doicescu (1907-1998, născută Carapancea, fiica prefectului din Ploiești descendentă din familia Col. Papazoglu), și cei doi fii ai săi – arh. Anton Udrea Doicescu (n. 1938) și Andrei-Pați Doicescu (1941-2025). Despre arhitectul Octav Doicescu s-au scris destul de multe dar niciodată suficient, neexistând până acum nicio lucrare tipărită, o monografie consistentă a tuturor lucrărilor sale. Consider, deci, că orice informație în plus ar trebui publicată în orice formă în vederea unui demers final al unei lucrări de anvergură.

Octav Doicescu s-a născut la Brăila, la 8 ianuarie 1902, fiind fiul constructorului Vasile Tudorache Doicescu, şi al Elenei, născută Balaban. A avut o soră, Margareta Doicescu (n.1917) și un frate, pe Aurel Doicescu (1907-1972), care va deveni tot arhitect, fiind unul dintre colaboratorii săi. Îşi realizează cursurile primare ale școlii în mai multe oraşe din ţară, între 1909-1911 la Constanța și Călărași şi în 1913 la Medgidia. Din 1913 până în 1918, urmează cursurile Liceului „Petru şi Pavel” din Ploiești.

În anul 1922 intră la Școala Superioară de Arhitectură din București, având ca profesori pe Petre Antonescu, Staţie Ciortan, Constantin Iotzu, Paul Smărăndescu, Ion Traianescu, Ermil Pangrati, Cincinat I. Sfințescu. În paralel cu studiile de arhitectură frecventează Academia Liberă de Arte Plastice și cercul de artă Contimporanul, unde îl va cunoaşte pe arhitectul Marcel Iancu. Lucrează timp de cinci ani ca desenator în birourile de proiectare ale arhitecților Constantin Dobrescu și Constantin Iotzu, la Ministerul Muncii, la Ministerul Instrucțiunii Publice, Ministerul de Finanțe și la Ministerul Sănătății (1924). În 1928 se înscrie în Societatea Amicii Statelor Unite din care făceau parte Petru Comarnescu, Dimitrie Guşti, Anton Golopenția, Dan Duțescu și Nicolae Mărgineanu. Termină studiile Școlii Superioare de Arhitectură din București în 1928, şi, ulterior, între 1928-1929, este angajat ca desenator la Ministerul Sănătății și Ocrotirii Sociale.

În anul 1929, Octav Doicescu devine absolvent al Școlii Superioare de Arhitectură. Între anii 1930-1937 este angajat la Primăria Municipiului București, sub conducerea Primarilor Dem. Dobrescu și Al. Donescu. În anul 1929 va realiza proiectul casei primarului Dem. Dobrescu de pe strada Toamnei şi cabana de vacanţă a acestuia de la Snagov. În paralel cu activitatea de la Primărie, funcționează în 1932, și la societatea „Gaz și Electricitate”, avându-l ca director şi, ulterior, client, pe ing. Nicolae Caranfil. În 1930 obţine Diploma de Arhitect cu nr. 59/6 mai 1933 şi va fi încadrat în Corpul Arhitecților ca arhitect ordinar, gradul II. În anul 1933 este în Comisia de înfrumusețare a Capitalei (alături de Victor Ion Popa, sculptorii Mihai Onofrei și Mac Constantinescu, pictorița Militza Pătrașcu); face parte din comisia numită pentru amenajarea pieței din faţa viitorului sediu al Primăriei (împreună cu Petre Antonescu, Nicolae Nenciulescu, Duiliu Marcu, Constantin Iotzu și Roger Bolomey).

În 1934 va demisiona de la Primăria Capitalei, în urma unor divergenţe cu primarul Donescu, cu privire la proiectul Halelor Obor, realizat ulterior de către Horia Creangă. În urma acestei demisii, va pleca un an în Italia, într-o călătorie de studii. Revenit în ţară, se va angaja ca arhitect la Oficiul Naţional de Turism.^[1] Ulterior, va călători şi în Germania. În jurul anului 1935, publică alturi de Marcel Iancu şi Horia Creangă, lucrarea Către o arhitectură a Bucurestilor – Editura ziarului Tribuna Militară. În 1939, va iniţia alături de arhitectul G.M.Cantacuzino, revista Simetria, la care vor mai colabora Matila Ghyka, Tudor Vianu, Mac Constatinescu, etc. Ultimul număr, cel de-al 8-lea, din seria interbelică apare în 1947.

În anul 1936 este decorat de către Regele Carol al II-lea cu ordinul național „Steaua României”. Între anii 1930 -1940 realizează lucrări reprezentative, atât pentru mediul privat cât şi pentru Statul Român. În 1935 se va demara proiectul Parcului şi al Parcelării Jianu. Acest proiect, alături de altele din aceeași zonă, vor fi studiate în cadrul acestei Teze de Doctorat, fiind considerate de factură mediteraneeană. În 1940 va realiza Pavilionul României de la Expoziţia Universală „New York World’s Fair 1939”. Ulterior va primi titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului New York din partea primarului La Guardia. Pe timpul războiului, în 1942, va realiza Turnul Dezrobirii Basarabiei, demolat ulterior de ruşi în 1944. Între anii 1945-1947 face parte din comitetul de redacție al publicației Revista Româno-Americană, editată de Societatea Amicii Statelor Unite, ce era condusă la acea dată de Dimitrie Guşti. Între anii 1944-1949 este chemat să predea la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti, iar în 1945 va primi confirmarea de Profesor. Între timp va executa şi unele proiecte pentru Ministerul Lucrărilor Publice. În anul 1949 va lucra la Institutul de Proiectări Construcţii.

În 1953 va realiza proiectul Operei Romane din Bucureşti, un proiect controversat fiind acuzat de concesii faţă de pretenţiile şi „indicatiile” impuse de către consilierul sovietic, Sverin. Între 1964-1969 va realiza proiectul Institului Politehnic Bucureşti, în colaborare cu arhitecţii Ştefan Lungu, Petre Svoboda, Ştefan Perianu şi Costin Paetia, proiect premiat în 1972. În anul 1965 a refuzat înscrierea în PCR, condiţie impusă pentru a prelua postul de reprezentant al României la UNESCO. În locul lui a fost trimis la UNESCO arh. Pompiliu Macovei. Tot în 1965 este ales vicepreşedinte al Uniunii Arhitecţilor, iar în 1971 va fi numit Preşedinte de Onoare şi premiat pentru întredaga să activitate. În anul 1972 primește marele premiu al Uniunii Arhitecților pentru ansamblul Institutului Politehnic. În anul 1974 este desemnat membru titular al Academiei Române, fiind cel de-al patrulea arhitect român membru al acestui for după Nicolae Ghika-Budești (1937), Petre Antonescu (1945) și Duiliu Marcu (1955). În 1980, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu îi va acorda titlul de Doctor Honoris Causa. Moare la 10 mai 1981, fiind îngropat în Cimitirul Bellu. Ulterior, la 2 ani, în 1983, se va publica volumul „Despre arhitectură”, conţinând articole, interviuri şi scrieri al lui Octav Doicescu.

Casa va cunoaște nume de seamă ale culturii românești pe perioada cât a fost locuită de Octav Doicescu, fiul arhitectului, Andrei Doicescu, amintindu-și în interviul menționat; Veneau la noi G.M. Cantacuzino, Petre Pandrea, Elvira Godeanu şi Emil Prager, Clody Bertola. Lume de felul ăsta. Noi, copiii, ascultam ce vorbesc, trăgând cu urechea la uşile întredeschise. Tatăl meu era destul de reţinut în conversaţii faţă de noi, cei mici, în privinţa problemelor politice. Se temea că o să vorbim la şcoală. (…) Când Cantacuzino a ieşit din puşcărie, în 1953, pentru o perioadă de timp, a locuit la noi acasă. I-a unit, ca şi pe alţi colaboratori ai revistei „Simetria”, dilema obsesivă: România trebuie să se îndrepte spre Occident sau spre Orient, în estetică oraşului?’’^[2]

Arhitectul Octav Doicescu va rămâne în această casă până la sfârșitul vieții, survenit la 10 mai 1981. Va fi printre puținii locatari inițiali ai Parcelării Jianu care au rămas nestingheriți în propria locuință. După război, zona va fi împânzită de noua nomenclatură comunistă, practic toți marii lideri comuniști primind o „locuință de serviciu” în cartierul conceput de Octav Doicescu. Fiul acestuia, Andrei-Pați Doicescu îşi va aminti cu mult amuzament de gesturile și apucăturile noilor locatari a ceea ce se va denumi „Cartierul interzis”. După anii 90’ Suzana Doicescu se va retrage în această casă, unde va locui pană la moartea sa, în anul 1998.

Despre Andrei-Pați Doicescu, suntem obișnuiți, din păcate, prea mult să rămânem cu imaginea unui bătrânel hrănind porumbeii în parcurile Parisului și, în concluzie, ar trebui să fac uzul arhivei de imagini și să schimb imaginea ponosită a unui important om de cultură al emigrației românești. O figură timidă, întotdeauna patriot, a fost permanent o minte deschisă, modernă, pasionat de jazz și tot ce reprezintă artă. A fost printre puținii care l-au susținut încă de pe timpul vieții pe controversatul artist Andrei Cădere, astăzi un nume consacrat și o certitudine în marile galerii de artă. Până la sfârşitul anilor ’60, atunci când va părăsi România, Andrei-Pați Doicescu a fost un tânăr dandy, o figură boemă a acestor locuri, prin el, practic, casa din Eliade 2 devenind o oază de atitudine tipică generației rebele a anilor ’60, într-o Românie transformată brutal. A fost înconjurat atât de cărți de artă, cât și de oameni frumoși de aceeași vârstă, proveniți din lumea bună; Dina Brătianu, actrița Adriana Bogdan (prima actriță română care va filma o scenă nud), tânăra studentă arh. Tomnița Florescu, Liviu Oprescu, Tudi Ștefănescu dar și controversatul Valentin Ceaușescu.

Fotografiile rămase în biblioteca pe care mi-a dăruit-o cu scopul de a duce mai departe în rândul breslei spiritul marelui arhitect Octav Doicescu, dezvăluie o lume rebelă a anilor ’60, avidă de cultură și artă, cu party-uri și muzică bună în casa din Eliade și cu veri petrecute la 2 Mai, care arăta, parcă, altfel față de oroarea din zilele noastre. Arhitectul Dinu Patriciu, un fost elev de al lui Octav Doicescu, va locui aici după anul 1990. Ulterior casa îşi va continua destinul cultural, emanând inspirație, cunoscând după anii ’90 oameni ca Andrei Pleșu sau atelierul pictorului Dragoș Botezat, amplasat pentru o perioadă în podul casei.

Pentru mine, relația cu Andrei Octav Doicescu a fost o permanentă delectare. Bucuria a fost și mai mare, întrucât el m-a ales să preiau biblioteca arhitectului Octav Doicescu în urma publicării tezei de doctorat, eu nici măcar nu îndrăznind, la acea vreme, să visez la așa ceva. Era o plăcere să discuți cu un om de cultură, iar fiecare convorbire devenise un eveniment pentru mine. Un gând pios și o promisiune de a duce mai departe alături de OAR București, Premiul Ocatav Doicescu, care, anul acesta, din păcate, se va acorda fără ochiul și mintea atentă a lui Andrei–Pați Doicescu.