Nu ne pricepem, așa că întrebăm: care e legătura dintre regizor, scenarist, scenograf, director de imagine?

Legătura e foarte strânsă, pentru că se lucrează în echipă, de la bun început; e o muncă de colaborare, nu se poate altfel. Ne așezăm cu toții la masă și doar împreună ne putem da seama ce viziune are fiecare și putem ajunge la un limbaj comun, care să traducă de fapt povestea așa cum și-o imaginează regizorul. Un decor e mai mult decât un spațiu – el susține scenariul și contribuie la reprezentarea personajelor. De pildă, locuința unui personaj trebuie să-i reflecte personalitatea, să sugereze vizual și sintetic o anumită trăsătură, o anumită trăire interioară sau un moment anume în acțiunea scenariului, care, astfel, nu mai trebuie „povestite” în mod explicit.

Încă o întrebare de profani: de ce e atât de important directorul de imagine?

E foarte simplu: el stabilește unghiurile, mișcarea camerei și, în esență, cum va arăta pe ecran ceea ce construim în realitate. Lumina este crucială în alegerea culorilor. Ce „vede” camera e de multe ori foarte diferit de ce vede ochiul și dacă nu avem o bună colaborare se pot da mari rateuri. Sunt atâtea exemple în care, din cauza lipsei de comunicare cu directorul de imagine sau a nepriceperii lui, un decor splendid realizat apare, în film, mult sub nivelul a ceea ce oferea realitatea la fața locului. Și se poate și invers, desigur: un spațiu mai modest scenografic să apară mult mai spectaculos în film datorită directorului de imagine, prin modul de a filma, prin lumini, prin planurile create. La acest proiect am avut norocul să lucrez cu un director de imagine extrem de talentat, și cu un portofoliu hollywoodian de excepție, Peter Menzies Jr.

Cum e lucrul unui scenograf cu regizorii și cât de mult gândesc ei în imagini? Altfel spus, câtă libertate de creație are scenograful?

Cred că diferă mult de la un regizor la altul, dar în general ei știu cum să spună o poveste și transmit nu atât cum trebuie să arate un spațiu, cât ce vor să obțină de la el (stare, atmosferă). Deci aș spune că libertatea e destul de mare în interiorul temei. Sigur că sunt și regizori care gândesc foarte spațial și reușesc să transmită cu mare precizie vizuală ceea ce gândesc, având deja în minte anumite referințe.

Cum a decurs acest proces creativ și de documentare la The Yellow Tie și cum s-a tradus el, concret, în deciziile scenografice?

În cazul conacului mai sus menționat, sursele de documentare au fost arhivele foto și chiar spațiul real, pentru că el aparține încă familiei și fiecare detaliu, din zonele private ale maestrului, a fost păstrat intact. Aș spune că implicarea regizorului a fost mult mai intensă, pentru că și-a dorit nu doar o simplă reproducere a locului, ci și o evocare sugestivă a personajelor, dincolo de elementele evidente, palpabile. Întreg acest univers a fost construit pe un teren din apropierea Bucureștiului.

În ceea ce privește componenta scenografică atât a acestui spațiu, cât și pentru restul decorurilor, inspirația a venit din înțelegerea personajelor, a esenței firului epic, a perioadei reprezentate, precum și din studierea altor referințe cinematografice sau fotografii de epocă, cam tot ce poate fi elocvent. În cazul fiecărui decor, procesul creativ diferă. De exemplu, pentru casa copilăriei maestrului, din Iașiul anilor ’20, am găsit ca fiind mai reprezentativ decât orice detaliu arhitectural picturi de început de secol, aparținând unor pictori poate mai puțin cunoscuți, dar a căror reprezentare mi s-a părut că surprinde mult mai bine esența vremurilor și a atmosferei calde, idilice pe care doream să o obținem. Așa că am ales ca locație o casă veche de pe Str. Plantelor – frumoasă, elegantă, însă discretă și fără niciun detaliu decorativ opulent.

Mi-a plăcut mai ales spațialitatea ei, cu dispunerea camerelor înalte, în plan circular în jurul unui amplu hol central, astfel că toate camerele comunică vizual prin ușile mari, duble, creând o spațialitate aparte cu planuri de profunzime succesive, ceea ce e un mare atu din punct de vedere scenografic. Casa mai avea și avantajul conservării foarte bune a detaliilor de epocă. Pare greu de crezut, dar a devenit foarte dificil să mai găsești, de exemplu, case vechi care păstrează tâmplăriile originale. Mai ales în cazul caselor relativ simple, care nu sunt monumente de arhitectură sau nu au beneficiat de o protecție legală.

Revenind pe Plantelor, acolo intervenția a fost majoră la interior, unde, în majoritatea camerelor, am optat pentru acoperirea în întregime a pereților cu panouri lambrisate sau tapisate, care, pe lângă aspectul autentic de epocă, au fost și o soluție bună pentru mascarea caloriferelor și țevilor aparente. În altă situație, același rezultat l-am obținut prin crearea unei biblioteci integrate, dezvoltată pe întreaga înălțime – un detaliu poate nu neapărat foarte „românesc”, dar nici greșit pentru epoca respectivă. L-am preferat pentru că această bibliotecă trebuia să „domine” vizual o secvență anume, în care personajul este marcat (deci tot dominat) de figura paternă rigidă.