Acest volum explorează noile dimensiuni ale arhitecturii memoriei, de la arhitectura memorială, adică a arhitecturii destinate să aducă aminte, să co-memoreze în spaţiul public evenimente, de regulă violente şi tragice, la arhitectura în relaţie cu timpul în general, în sensul statutului său de condensator temporal.
În acest sens, memoria intervine ca trăsătură proprie obiectului arhitectural şi sunt discutate câteva instanţe ale acestei capacităţi memorializante a obiectului de arhitectură, mai cu seamă a celui religios. În câteva texte succesive se discută problema originii arhitecturii, a caracterului său arhival şi a modului cum dispare arhitectura